ACTUAL BE
15
Statul şi reforma lui
Aţi auzit, desigur, la radio şi la televizor, aţi citit probabil prin presă despre reforma instituţională pe care principalele forţe politice din Belgia au tot negociat-o din 2008 încoace şi care a provocat nu numai cea mai lungă criză politică din istoria regatului, dar şi cea mai dificilă formare a unui guvern după alegeri din istoria cunoscută a democraţiilor moderne. În fond, de ce se tot agită oamenii ăştia ?
Cea de-a şasea reformă a statului are în vedere în mare patru direcţii, pentru care există în cadrul coaliţiei guvernamentale astăzi la putere un consens materializat într-un acord parafat recent en bonne et due forme de cele şapte partide tradiţionale : sciziunea circumscripţiei Bruxelles-Hal-Vilvoorde (BHV), legea finanţării regiunilor, refinanţarea şi reorganizarea Regiunii Bruxelles-Capitale şi, în fine dar deloc în cele din urmă, transferul de competenţe. Asta înseamnă, dincolo de disputele, pentru străini mai cu seamă simbolice, legate de BHV, că reforma îşi propune să stabilească cine şi la ce nivel e responsabil de ce şi, mai ales, cine plăteşte.
În linii generale, acordul instituţional prevede, conform juristului Philippe Joos a cărui sinteză o urmăm în cele de mai jos, deplasarea unor competenţe publice deloc neglijabile, de ordinul miliardelor de euro, de la statul federal la entităţile federate. În Belgia acestea din urmă sunt de două feluri, regiuni (flamandă, valonă şi bruxelleză) şi comunităţi (flamandă, franceză – mai nou, redenumită Federaţia Valonia-Bruxelles - şi germanofonă), care se suprapun fără să se confunde, fiecare cu sarcini diferite în sectoarele politic, economic, social şi cultural. Până în
prezent, sumele pentru finanţarea acestor entităţi vin de la bugetul federal, care e alimentat, fireşte, din impozitele percepute în toată Belgia. Cea de-a şasea reformă îşi propune tocmai înlocuirea acestui mod de finanţare, considerat greoi şi, de către mulţi, injust.
De unde vin şi unde se duc banii
Concret, regiunile se vor autofinanţa. Nu integral, la început, ci progresiv. Statul încetează să le subvenţioneze, dându-le în schimb dreptul de a percepe direct un sfert din impozitele centralizate până acum la nivel federal. Mecanismele financiare de solidaritate interegionale, ca şi cele de compensare existente vor dispărea. Nu vor fi compensate în viitor decât pierderile cauzate de noua lege de finanţare, şi aceasta numai vreme de zece ani de la intrarea ei în vigoare. Schimbări importante vor avea loc şi în alocarea sumelor destinate comunităţilor care, cum era de aşteptat, nu vor fi perceptoare de nici un fel de impozit. Ele vor continua să primească banii de la bugetul federal, în funcţie de numărul de copii, de persoane în vârstă etc. În total, transferul de