întreţinută. Câteva invenţii şi inovaţii, puse în serviciul
comunicării publice, urmau să schimbe în câteva decenii faţa culturală a lumii. Inventarea telegrafului
(1858), emiţătorului radiofonic (1874), a telefonului
(1876), a radioreceptorului (1918) şi a televiziunii în
culori (1928) vor produce modificări considerabile în
redimensionarea nevoii de oglindire a fiinţării noastre,
cu o augmentare fără precedent a expresiilor şi comunicării artelor, în producţiile culturale în general.
Sub impactul tehnologiei, devin posibile numeroase construcţii imaginare, care diversifică şi mai mult
producţia de audiovizual. Introducerea sonorului şi a
culorilor elimină diferenţele majore faţă de realitate.
Prelucrarea computer izată a efectelor speciale extinde
libertatea de creaţie a creatorilor de gen, iar producţia
digitală rafinează produsul artistic, încât „rupturile“ între realitate şi trucaj devin insesizabile. Cu sunet şi culoare, cinematograful, celelalte verigi audiovizuale ce-l
însoţesc la scurt timp, îndrăznesc să concureze realitatea însăşi, cu un produs creator ce vrea să o substituie sau să o destituie.
Evident, dezvoltarea industriei filmului, a audiovizualului, în general, în ultimele decenii a făcut ca producţiile de tip audiovideo să împrumute tot mai mult
caracteristicile mărfurilor. Producătorii se orientează
adesea spre scenarii care să se vândă cu succes, pe
cât mai multe pieţe. „Naraţiunea sau povestirea sunt
secundare în raport cu profitul; toate naraţiunile au fost
făcute ca să scoată profit, dar filmele «cu poveste» au
scos profiturile cele mai mari, ajungând astfel să devi-