Pornim, în expunerea noastră, de la ideea că binomul „audiovizualizarea corporalităţii” are două ipostaze: prima, fără a avea în vedere o taxonomie, se referă la existenţa perceptivă a unei fiinţări umane, la felul său sesizabil, recunoscut „ca atare”, iar cea de-a
doua la existenţa într-un context, fie el istoric delimitat
ori în ipostaze imediate, concrete, fizice, cotidiene ale
individului, la viata sa implicată.
Dar, să nu uităm că audiovizualul se dovedeşte a fi
şi spaţiul unor consistente experienţe ale imaginarului.
Există un continuum şi/sau o coabitare între real şi
fantastic, între natural şi supranatural, între terestru şi
extraterestru, între prezenţele umane uşor delimitabile
(de la cei întâmplător surprinşi de camera de filmare
ori persoane cu impact public recunoscut, până la personajele unui film prin excelenţă imaginar – toate
aceste făpturi fiind mai mult sau mai puţin structural
asemănătoare spectatorului) şi alte configurări ale fiinţării, iniţial asimilabile umanului dar care atestă capacităţi, forţe ieşite din comun. Tot mai mult, audiovizualul
propune o (i)realitate care se vrea superioară celei
aflate dincoace de ecran. Astfel de combinatorii de
imagine şi sunet vor să pară mai fascinante decât realitatea, pentru că se pot sustrage determinărilor contingenţei, fără însă să-şi diminueze „consistenţa“.
Dimpotrivă.
A fost de ajuns un secol de inventică de tip tehnologic pentru ca fenomenul audiovizual să capete dimensiuni de neatins în toată anterioara noastră trecere prin breşa de cultură şi civilizaţie, definitiv creată şi