precum Charles Morris,
au atenţionat asupra
faptului că sfera conceptului de comunicare
se extinde până la a cuprinde tipuri de interacţiuni ce depăşesc cu
mult o simplă reducţie la
informaţie.
Astfel, când s-a constatat faptul că semnul
nu se rezumă în a fi
doar un mijloc (suficient
prin el însuşi) de transmitere a informaţiei ci şi
o modalitate intrinsecă de elaborare a ei, acest „laborator sui-generis” i-a determinat pe mulţi teoreticieni contemporani să exagereze importanţa lui, în dauna semnificaţiei. După părerea lor, cultura şi arta reprezintă o reţea de semne prin care oamenii îşi diferenţiază, organizează şi reglează relaţiile lor cu natura şi cu societatea.
Dar semnul, oricât ar fi el de important prin particularitatea lui, prin unicitatea modalităţilor de compunere, prin
materia sensibilă pe care o poate prezenta, el este important şi inerent actului comunicaţional, în primul rând,
prin ideea inteligibilă pe care o reprezintă. Numai prin
satisfacerea acestei prime condiţii, prin semne natura
(umană) generează cultură şi cultura se transformă în
natură, închizând cercul.