Aşadar, adevărul fiinţării umane nu ar putea fi decât
expresia echilibrului nostru atunci când ne aflăm în armonie cu ordinea lumii, o imitare a relaţiilor ce o resimţim în fiinţă la nivelul sufletului nostru. De aceea, limbajul nostru nu-i decât o imagine a fiinţei, problema raporturilor dintre limbaj şi cunoaşterea exactă putându-se întemeia, în realitate, numai şi numai pe un dat cosmologic (fiind, cu precădere, o chestiune de comunicare, în
sens de participaţie şi nu una propriu-zis de raţionare).
De aici, am putea trage concluzia că limbajul nu este
doar un produs al gândirii noastre; Legii armoniei (care
este cea a lumii în care trăim) i se impune (la fel ca şi
restului creaţiei) un anumit limbaj, supus mai de grabă
unei „reguli a mitului” decât celei ale unor combinaţii
aleatorii ori ale unui calcul abstract. Şi aceasta ne apare
cu evidenţă mai ales atunci când fenomenul comunicării
este reductibil la un demers corporal, propriu fiinţării
umane, orice „gând al ne-fiinţării” fiind un nonsens.
În general, comunicarea (ca fenomen manifest dar,
mai cu seamă, în multitudinea de reducţii conceptuale)
ne creează suficiente derute prin multitudinea ipostazelor sale, părând mai degrabă să se configureze într-o
continuă sursă de controverse. Dar, „ca la clasa I”, menţionăm şi aici: comunicarea este un proces prin care un
individ (delimitat ca emiţător) concepe şi transmite o serie de semnale stimuli cu scop deliberat de a încunoştinţa, solicita (impune), schimba ipostazele, comportarea
altor indivizi (numiţi generic receptori). Simplificând şi
mai mult lucrurile, am putea spune că, întregul proces
comunicaţional ar putea fi înţeles ca un transfer de informaţie de la o sursă la un destinatar. Dar, teoreticieni,