Ne-am obişnuit să credem că, prin logos se exercită şi datul esenţial al Marelui Creator, însă nu avem suficiente elemente care să ne elucideze („cu exactitate”)
care ar putea fi rolurile distincte ale logosului divin, în
contrapondere cu logosul omenesc (propriu gândirii fiinţării umane). Tot prin Platon, în „Timaios”, ni se arată
cum, „pe parcursul rotaţiei în jurul lui însuşi, sufletul lumii proclamă (λέγει) relaţiile de identitate şi de alteritate
(„este” şi „nu este”), care constituie esenţa propoziţiilor.
Când Demiurgul modelează sufletele celor vii, le hărăzeşte prin destin natura umană duală. Dacă oamenii îşi
vor domina spaimele şi furiile, vor trăi în dreptate, iar
dacă se vor lăsa dominaţi de ele, vor trăi în nedreptate.
Dar, important pare a fi faptul că senzaţiile sunt cele care ne tulbură sufletul şi care, întâlnind obiecte exterioare, fie din specia identicului, fie din specia diferitului, le
numeşte cu nume contrare adevăratelor nume ale lor.” 4
Iar aici, se formulează o teză fundamentală, extrem de
importantă pentru demersul nostru:
„Eroarea vine de la corp, adevărul vine de la suflet,
iar între acestea două, limbajul are capacitatea de a
greşi, dacă e întunecat de corp şi capacitatea de adevăr, dacă exprimă sufletul lumii. Lumea sensibilă este
legată prin limbaj de lumea inteligibilă. Între cele două
lumi, logosul capătă valoare deplină de intermediar ontologic. Lumea sensibilă este perceptibilă prin simţuri,
se naşte, se mişcă neîncetat, apare într-un loc ca să
dispară apoi şi suntem puşi în atingere cu ea de către
opinia (δόξα) însoţită de senzaţie.
4
PĂVĂLUCĂ Mugurel, op. cit.