să devină din ce în ce mai diluat, fără ecoul propriu
vremurilor trecute.
Şi totuşi, un spirit academic
tradiţional insistă în a ne readuce
în atenţie reflecţiile lui Platon, ce
postulează că „sufletul intră în comunicare cu lumea ideală prin raţionament (λογισµός), iar nu prin
senzaţie, căci aceasta ne pune în
contact cu lumea sensibilă a devenirii”3.
Dar, „materia de lucru” a raţionamentului este limbajul. iar Platon atenţionează că nu
ne putem folosi de această materie după bunul nostru
plac, folosinţa limbajului impunându-ne o serie de legi,
inerente structurii sale.
Desigur, limbajul nu conţine, prin el însuşi, configurări
imuabile ale adevărului, tot cu ajutorul lui putând oscila
între adevăr şi fals. Dar, dacă prin limbaj realizăm cea
mai operativă comuniune între unitate şi diversitate,
făurindu-ne un loc propice în care Unul se uneşte cu
Multiplul, lumea inteligibilă cu lumea sensibilă, atunci el
nu poate fi decât „un intermediar” sau, cu alte cuvinte, o
modalitate, un mijloc de abordare, un câmp operaţional
ce permite toate analizele şi sintezele de mai sus. Şi,
evident, pentru a intra într-un asemenea travaliu, avem
nevoie de o călăuză suficient de obiectivă, care nu este
alta decât ştiinţa.
3
PĂVĂLUCĂ Mugurel, Logosul platonic ca instrument al cunoaşterii; aplicabil pentru percepţia
cuvântului modern? Sursa: . http://www.sacru.ro/logosul-platonic-ca-instrument-al-cunoasteriiaplicabil-pentru-perceptia-cuvantului-modern