nal logic pe fiecare dintre componente, îmi construieşte
fiecare personaj implicat ca pe un model acţional determinat, ce e desemnat să ducă întregul construct logic
la un final dorit şi impus de autor. Deci, simplificând lucrurile, teatrul e „precum viaţa”, nu viaţa reală e precum
un teatru. De aceea, „personaje principale”, protagonişti
vom avea, prin excelenţă, doar într-o înscenare, într-o
„făcătură”; în viaţa reală nimeni nu poate fi (doar) actor
principal ori figurant. De-a lungul unei existenţe, fiecare
dintre noi trecem prin toate rolurile şi „figuraţiile” posibile
(mult mai multe decât a reuşit teatrul sau cinematograful
să inventarieze până acum). Miza este considerabilă
căci extinderea continuă a civilizaţiei de tip occidental la
scară planetară, a unui anumit „model de roluri”, de distribuţii, de scheme dramatice, de decoruri halucinante,
efecte de lumini şi umbre, de inducţii de sonorităţi şi haotice zgomote, de calcul exact al unui impact de public
ş.a. ar face ca finalele „căderi de cortină” să fie o adevărată prăbuşire a întregului edificiu (teatral), ar fi ca un
incendiu planetar de neegalat cu primele două războaie
mondiale.
Aşadar, într-un fel sau altul, putem considera că, în
momentul de faţă, traversăm un moment de declin a
unor „scheme societale”, cărora le-am descoperit „şmecheria”, codurile secrete de contrafacere prin care omenirii i se induce iluzia că „lumea de pe ecran” (un ecran
al tuturor reprezentărilor de tipul „ca şi cum”) ar fi cea
reală şi nu cea trăită şi resimţită de fiecare fiinţare în
parte. (Atenţie: să nu ne speriem de imensul număr de
asemenea fiinţări; suntem, totuşi, exemplare ale aceleiaşi specii cu mult prea multe componente de asemănare decât cele care ne diferenţiază sau au valenţe de
„unicat”)