în „spectacolele de teatru ideale”, cu sute de reprezentări
la public nu se poate realiza. De aceea, ideea că „autoreprezentarea implică obligaţia, pentru actor, de a fi ceea
ce se (auto)declară că este” depăşeşte, practic, chiar şi
teatrul absurdului sau mult comentatul „living theater”. Ca
să nu mai vorbim de situaţiile în care indivizii implicaţi în
actul de comunicare pot fi, în acelaşi timp şi membri ai
audienţei (receptori) dar şi actori, regizori, generatori de
mesaj (emiţători). În această multiplă ipostază, actorii
acţionali (prin propria fiinţare efectiv implicată) sunt, oarecum, privilegiaţi, pentru că ei propun o anumită viziune
asupra situaţiei, pe care audienţa e nevoită, trebuie să o
accepte. Şi atunci, se mai păstrează convenţia teatrală?
Sau „asemănarea” e doar iluzorie şi ar trebui privită în
oglindă binecunoscuta atenţionare, de care se uzita înainte de începerea unor spectacole: „Orice asemănare cu
fapte, persoane şi implicaţii din realitate este strict întâmplătoare”:
„În viaŃă, joacă teatru
numai acei care n-au
niciun rol.”
Tudor Muşatescu