Aici,
însă,
legăturile
cu
interacţionismul simbolic se disipează, modelul teatral propus
de Goffman încercând să
rezolve multe din criticile
aduse sistemului propus de
adepţii Şcolii de la Chicago.
Teatrul, consideră Goffman, ar
fi cel mai adecvat model pentru
ilustrarea
interacţiunilor
sociale,
deoarece, la modul general, sensul în
vieţuirea prin excelenţă umană este rezultatul
unui construct social, neexistent în natură şi, ca
urmare, acesta trebuie să fie creat şi interpretat ad-hoc.
Scena ar fi spaţiul delimitabil ideal pentru astfel de interacţiuni sociale, in cadru adecvat în care fiinţarea umană se metamorfozează într-un adevărat actor social, cu o
anumită înfăţişare şi un mod particular prin care îşi interpretează rolul. Şi aici apare o primă breşă a modelului:
delimitarea, definirea unei anumite situaţii de relaţionare
interumană pe scheme, în subsidiar, tipizate (de scenariu