rând că făptura umană, în mod concret, nu reacţionează,
cu precădere pe „scheme indirecte, date”, în conformitate
cu structurile sociale sau culturale, ca un dat imuabil, ci
mai degrabă prin raportare directă la diferitele situaţii în
care se află, dar şi funcţie de modul în care se face comunicarea. Şi, într-adevăr, într-un asemenea context,
comunicarea poate fi puternic marcată de creativitatea
emiţătorului, nu numai prin valenţe acţionale dintre cele
mai diverse, ci şi prin proiectarea unor anumite modele de
individuaţie, jucate de cei ce-şi asumă un asemenea rol
(ori sunt constrânşi să o facă) Desigur, de cele mai multe
ori, diferenţierile dintre trăirile „reale” şi cele „asumate”
sunt greu de operat, omul înclinând „să dea crezare imediatului mărturisit” ca fiind „autentic” (chiar şi prin simplu
fapt al unei expuneri „ca atare”, într-o reprezentare ce,
prin ea însăşi, e reală).
Pe de altă parte, se poate constata că există o strânsă legătură între cele trei perspective mai sus amintite,
influenţându-se reciproc şi contribuind fiecare cu elemente importante pentru o perspectivă coerentă şi complexă
a vieţii ca un inedit şi continuu spectacol de teatru – ceea
ce s-a substituit unei adevărate perspective dramaturgice,
propuse de un reprezentat (am putea considera) al
interacţionismului, Ervin Goffman, Acesta a construit pe
un întreg sistem de structuri organizate (sau structuri închise) în care oamenii îşi adaptează majoritatea activităţilor cotidiene printr-o „negociere” continuă. Pe asemenea
premise şi model sistemic interpretativ (de „dramaturgie
socială”), se poate ajunge la rezultate deosebite (previzibile şi omologabile), cu faţete spectaculare mai ales în
zona contextuală şi nonverbală a comunicării.