Teoria si practica audiovizualului H01 | Página 22

Ar însemna că, numai ordonând aleatoricul (haoticul)
în module cursive, coerente de sens putem vorbi de realitate. Să fie, aici, cheia înţelegerii acelei „realităţi multiple”
(sau multitudinii de realităţi), o urmare a sensului diferit
pe care oricare dintre cei implicaţi îl poate atribui unui
unic fapt trăit?
Îmi vine în minte, acum, unul dintre momentele trăite
(şi) de mine la Revoluţia din ’89. Aflat în studioul 4 al Televiziunii Române (brusc devenite) „Libere”, pentru mulţi
dintre tehnicieni momentul era subsumat obsesivei temeri
că „instalaţiile vor ceda” (fiind suprasolicitate într-o transmisie non-stop, de zile şi nopţi, pentru care nu erau configurate). Pentru participanţii din afară care se trezeau pentru prima oară într-un studio Tv , universul era fascinant,
atâtea lumini, ecrane şi pupitre de comandă „ca la avioane”, văzuseră doar prin filme, dar niciodată „pe viu”. Pentru alţii, se ivea, în sfârşit şansa de „a fi cineva”: „Mami!
Filofteio! Mă vezi? Sunt eu, Costel!”. Pentru alţii, implicaţi
prin meserie în specificul emisiunilor Tv,, realitatea se rezuma la comenzi perfect delimitabile de „fişa postului”:
„Stinge rivalta aia, că le arde feţele! Linişte, că intrăm în
emisie! Hai, Mircea, fă-te că lucrezi”. Acasă, alţii priveau
sideraţi luminiscenţa ecranului: „Marioooo! Lasă, dracu’
rufele alea şi vino să vezi ca căzut Ceaşescu! – Chiar a
căzut?! L-o fi împins cineva?!”. Realizatorii marilor concerne TV titrau, în toate limbile, pe ecranele lor planetare:
„Breaking News: Prima Revoluţie transmisă în direct” .
Şi, dacă a fost aşa, să ne mai mirăm că, după ani, „realitatea” devenea cu totul alta: „Aşa-zisa Revoluţie ”, „Revoluţia furată”, „Cacealmaua înscenată din ‚89” ş.a.m.d.