SNAIC2015 | Page 255

- raportează încă evenimentele la sine, la dispoziţiile sale individuale. „Din egocentrismul gândirii derivă o altă particularitate a sa, şi anume aritificialismul‖ (P. Golu, 1985), credinţa că adultul are puteri nelimitate în univers. Deşi pe măsura intensificării procesului de socializare gândirea preşcolarului progresează mult, ea rămâne o gândire sincretică, bazată pe relaţionarea mai mult sau mai puţin întâmplătoare a însuşirilor obiectelor, pe confuzii între parte şi întreg. Înţelegerea fenomenelor e globală, nediferenţiată, la baza sincretismului gândirii aflându-se inconsistenţa reprezentărilor şi incapacitatea folosirii raţionamentelor. Caracterul animist al gândirii copilului se continuă, de asemenea, din stadiul antepreşcolarităţii. J. Piaget a relevat patru stadii animiste: la 3 ani - de antropomorfism profund, în care copilul „însufleţeşte” totul; după 3 ani şi jumătate sunt vii doar jucăriile, apoi ele vor avea această caracteristică doar în timpul jocului. La 5 ani jucăriile nu mai sunt însufleţite, dar şi la 6 ani unele obiecte (telefon, radio, ceas, televizor, frunzele uscate mişcate de vânt etc.) sunt considerate adesea ca vii. Sintetic, despre animism acelaşi autor afirmă că: „tot ce se află în mişcare este viu şi conştient. Vântul ştie că suflă, soarele ştie că merge înainte” (J. Piaget, B. Inhelder, 1976, p. 92). Caracterul situativ-concret al gândirii derivă din faptul că aceasta este „încărcată” de percepţii şi reprezentări, de elemente neesenţiale, sugestive. Copilul clasifică şi generalizează pe baza unor criterii situaţionale, impresioniste, funcţionale şi nu raţional logice. L.S. Vâgotski şi D. B. Elkonin au evidenţiat, prin experimentele efectuate, caracterul concret, intuitiv şi orientarea practică a gândirii. Piaget consideră gândirea copilului preşcolar ca fiind preoperatorie, ea rămânând tributară ireversibilităţii perceptive. Copilul nu este capabil să treacă de la aspectele de formă, culoare, sesizate pe cale perceptivă, la surprinderea unor raporturi de invarianţă, permanenţă, a ceea ce este constant şi identic în lucruri, fenomene, precum: conservarea substanţei, greutăţii, volumului. M. Zlate (1995) consideră că definitorie pentru gândirea preşcolaruluii este organizarea structurilor operative ale gândirii, apariţia noţiunilor empirice care, deşi nu sunt coordonate şi organizate în sisteme coerente, au mare importanţă în procesul cunoaşterii. „Oricum, afirmă şi U. Şchiopu (1981), până la 6 ani gândirea dobândeşte operativitate generală (nespecifică) relativ complexă…” (p. 110). În legătură cu procesul constituirii operaţiilor mintale, J. Piaget apreciază: „Niciodată o conduită nouă nu răsare ca abruptă şi fără pregătire în toate domeniile vieţii psihice, ea este întotdeauna pregătită de un şir de conduite anterioare mai primitive, faţă de care ea nu constituie decât o diferenţiere şi o coordonare nouă” (H. Aebli, 1973, p. 80). Preşcolaritatea este considerată astfel ca o perioadă de organizare şi pregătire a dezvoltării gândirii, desăvârşirea operaţiilor concrete având loc între 7/8 ani şi 11/12 ani. În strânsă legătură cu evoluţia gândirii evoluează şi limbajul, saltul calitativ înregistrat în dezvoltarea proceselor cognitive explicându-se şi prin dezvoltarea limbajului. Deşi nu sunt fenomene identice, gândirea şi limbajul se află în strânsă unitate şi intercondiţionare. Copilul apelează la realitate, dar limbajul îl ajută să se îndepărteze de ea, percepţiile şi reprezentările dobândind semnificaţie prin verbalizare. „Gândirea nu se exprimă prin cuvânt, ci se săvârşeşte prin cuvânt ;... orice idee are o mişcare, un curs, o desfăşurare ce se realizează ca o mişcare internă printr-un şir întreg de planuri, ca trecere a gândirii în cuvânt şi a cuvântului în gândire‖ (L. S. Vîgotski, 1972). Limbajul preşcolarului evoluează sub toate aspectele: fonetic, lexical, semantic, ca structură gramaticală şi expresivitate. El se îmbogăţeşte sub raport cantitativ, iar diferenţa dintre vocabularul activ şi pasiv se micşorează discret, astfel că la 6 ani vocabularul său activ însumează peste 3500 cuvinte. Cunoaşterea la copil, după cum bine se ştie, începe de la acţiunea practică cu obiectele. Treptat, acţiunile externe se transformă în acţiuni verbale, iar în cele din urmă aceste operaţii se interiorizează desfăşurându-se în limbaj interior, într-o formă prescurtată şi oarecum automatizată; ele devin operaţii şi acţiuni intelectuale. Relaţia strânsă între cognitiv şi comunicativ se manifestă clar la antepreşcolar şi preşcolarul mic prin gândirea cu voce tare. Comunicarea verbală cunoaşte o dezvoltare intensă, trecându-se de la vorbirea situativă la vorbirea contextuală. Între 4 1/2 ani şi 5 1/2 ani apare limbajul interior, cu implicaţii semnificative în dezvoltarea intelectuală a copilului, el reprezentând mecanismul fundamental al gândirii. Se intensifică: funcţiile cognitivă şi reglatorie a limbajului. Expresivitatea limbajului şi bogăţia sa se manifestă atât în sporirea caracterului explicit al vorbirii, cât şi în creşterea lungimii propoziţiei. Deşi pronunţia cunoaşte o evoluţie sub aspectul 247