-
câmp sau de centrare, care rămân relativ constante, activităţile perceptive care presupun „explorarea
configuraţiilor, deplasări ale privirii şi punctelor ei de fixare, se dezvoltă în mod progresiv (J.
Piaget, B. Inhelder, 1969). Totuşi, într-o configuraţie complexă de stimuli copilul percepe doar
ansamblul, fără a realiza analiza părţilor sau sinteza relaţiilor lor; acest defect de explorare activă
explicând sincretismul percepţiei preşcolarului (Ed. Claparede) sau caracterul global al acesteia
(Ov. Decroly). Cercetările psihologice au evidenţiat faptul că trecerea de la percepţia nediferenţiată
la percepţia organizată şi sistematică a mediului înconjurător nu se face spontan; ea presupune
organizarea unor activităţi de instrucţie şi educaţie în care copilul să acţioneze direct cu obiectele şi
substituitele acestora. Pe baza experienţei perceptive „consumate” se formează reprezentările
memoriei care, la preşcolar, devin cu atât mai operative cu cât acţiunile practice ale acestuia cu
obiectele sunt mai bogate, mai frecvente, în cadrul acestora realizându-se selecţia unor însuşiri şi
estomparea altora. La preşcolar reprezentările au un caracter intuitiv, situativ şi sunt încărcate de
elemente concrete, particulare. Paralel cu reprezentările memoriei se dezvoltă şi reprezentările
imaginaţiei. Funcţia cognitivă a reprezentărilor se dezvoltă mai ales după vârsta de 4 ani facilitând
procesul înţelegerii, coerenţa vieţii psihice, dându-i posibilitatea preşcolarului să poată trăi mental
trecutul şi viitorul în prezent, realul şi imaginarul în acţiune (U. Şchiopu, V. Piscoi, 1989, p. 126).
În formarea reprezentărilor cuvântul are o funcţie reglatoare, ajutând la desprinderea unor însuşiri
mai importante ale obiectelor, la sporirea clarităţii şi stabilităţii lor, la reactualizarea experienţei
trecute şi integrarea ei în cea prezentă sau chiar în cea viitoare. „Reprezentările devin - prin suportul
de cunoştinţe stratificate pe care le conţin, mediatoare ale cunoaşterii, rezervoare de cunoştinţe” (U.
Şchiopu, 1995, p. 21).
Caracteristici ale intelectului
Intelectul cuprinde un sistem de relaţii, activităţi şi procese psihice superioare (inteligenţă,
gândire, memorie, imaginaţie, limbaj) în cadrul căruia gândirea constituie procesul psihic central,
„statul major, orientând, conducând şi valorificând toate celelalte procese şi funcţii psihice. În
concepţia piagetiană acest stadiu este ― preoperaţional”, al ―ninteligenţei reprezentative, al
„gândirii simbolice” şi „preconceptuale”. Are loc o intensă dezvoltare ce implică „expansiunea
simbolicii reprezentative”, interiorizarea acţiunilor, dezvoltarea comunicării verbale, cuvântul şi
propoziţia constituind modalităţi de schematizare şi integrare. Activitatea cognitivă se realizează cu
ajutorul reprezentărilor ce condensează însuşirile concrete şi caracteristice ale obiectelor şi
fenomenelor, ele fiind denumite şi „preconcepute”. Studiile şi cercetările întreprinse de J. Piaget
(1965, 1973, 1976), S. Vâgotski (1971, 1972), P. Osterrieth (1970), H. Wallon (1964, 1975), M.
Debesse (1970), iar la noi de U. Şchiopu, M. Zlate, P.Golu, I. Nicola (1996) ş.a. au evidenţiat cele
mai semnificative caracteristici ale intelectului preşcolarului. Astfel, gândirea preşcolarului este
preconceptuală sau cvasiconceptuală, ea operând cu o serie de constructe care nu sunt nici noţiuni
individuale, nici noţiuni generale. „În întregul său, preconceptul este deci o schemă situată la
jumătatea drumului între schema senzoriomotorie şi concept în ceea ce priveşte modul de asimi