La prima lectur?
mentul în care este anun?at de
vecinul s?u, croitorul, c?, de fapt,
pe aceast? femeie o ?tie moart?,
pentru c? s-a spânzurat de durere
dup? moartea so?ului s?u, bolnav
de epilepsie.
Romanul abund? în detalii
fizice. Ora?ul este anost, lene?,
plou? mai tot timpul iar cea?a nu întârzie s? apar?.
Personajele nu au nume, nu
sunt individualizate, iar descrierea
lor se limiteaz? doar la aspectul exterior. În roman exist? doar
croitorul, frizerul, telefonistul, un
camarad de armat?, contabilul, necunoscutul, tân?ra misterioas?,
b?trâna. Gesturile lor sunt banale
iar fiecare prezentare a lor este
realizat? în a?a fel încât s? par? un
strig?t interior, o porunc? interioar?
prin care se cere s? se dezv?luie
mai mult. „Îi vorbisem unei
cuno?tin?e despre modul straniu în
care, de la o fereastr?, o femeie
tân?r? r?spunsese la salutul unui
b?rbat, so?ul probabil, de pe strad?.
Î?i lipise o clip? palma de frunte, ca
atunci când vrei s? vezi dac? ai
febr?, ?i apoi o dep?rtase cu o expresie de confuzie, de parc? o dat?
cu eliminarea posibilit??ii unei
halucina?ii, nimic nu mai era explicabil. Sunt gesturi care trebuie s?
fie urmate de ceva – nu se pot
pierde în gol. Ca dup? aruncarea
unei pietre într-un pu?, urmeaz? iremediabil a?teptarea ?i, oricât de
târziu, r?spunsul din adânc. Nu-mi
g?seam cuvintele s? explic aprehensiunea
abia
sim?it?.”
Importan?a pe care naratorul o
acord? unor astfel de gesturi simple
este inedit?, iar suferin?a descoperirii inutilit??ii acestora cap?t?
propor?ii. Ideea care se dore?te a fi
subliniat? este aceea c? suntem
obi?nui?i cu rutina zilnic? ?i orice
gest care nu face parte din
obi?nuin?a noastr? este dep??it repede. Exemplul îl întâlnim chiar în
roman unde naratorul accept? c?
realitatea exterioar? este supus?
unei conven?ii, echivalând acest
fapt cu u?urin?a identific?rii unui
obiect în propria odaie – scaunul –
deoarece ?tie c? locul lui este acolo,
fa?? de neputin?a recunoa?terii
aceluia?i obiect într-o odaie str?in?,
fiindc?, admite acesta, de fapt nu
v?d nimic. Ceea ce rezult? de aici
este faptul c? aceast? stare de întuneric este universal?, ne apar?ine
tuturor. Deta?area naratorului de
aceast? realitate se realizeaz? prin
vis unde apari?ia cerului senin, în
locul obscurit??ii, îi ofer? sentimentul dezleg?rii de aceasta. Observ?m
un detaliu important al fenomenului, întrucât aceast? deta?are de exterior se realizeaz? în mod
con?tient, iar visul are loc în starea
de veghe ?i este întotdeauna
anun?at prin propozi?ii precum
„m? întind atunci pe pat, învins; tavanul se întunec? din ce în ce, apoi
se ridic? încet, luminându-se pân?
când, subit, obscuritatea dispare,
m? simt ca sub un cer senin” sau
„m? întind pe pat ?i jocul începe”.
Activitatea din vis este asociat?
unei aventuri. Prin urmare, visul
devine „un substitut al oric?rui
con?inut sentimental ?i intelectual
al asocia?iilor de idei.”
T?cerea este fenomenul
care domin? romanul. Personajulnarator nu poate evada din ea ?i nu
i se poate opune. T?cerea este
du?manul care nu întârzie s?-i
aminteasc?
acestuia
de
„întâmpl?rile în aparen?? numai nesemnificative” cu care se întoarce
de afar?. Cu alte cuvinte, interiorul,
microcosmosul se afl? în
permanen?? sub presiunea macrocosmului prin t?cere. Visul este invadat de acest fenomen negativ
încât naratorul „simte cum vâltoarea n?ruie deodat? c?r?mizile
?ubrede ale con?tiin?ei.”
„Când întâlnesc un condiscipol nev?zut de mult, îl întreb dac?
s-a însurat; dac? îmi r?spunde afirmativ, îl întreb dac? are copii, cu ce
se ocup?. Apoi se desf??oar? lista
colegilor comuni, cu acelea?i
întreb?ri, ca în fa?a unei autorit??i
cu chestionare tip?rite pe formulare. Nu cred s? fiu prea distractiv.
Oamenii se poart? cu mine ca automatele din g?ri. Nu fac nimic, nu se
întâmpl? nimic. Introduc o
moned?, uneori primesc un r?spuns
precis ?i prev?zut de mine, ca bomboanele cu miros de s?pun, învelite
în hârtie lipicioas?; alteori automatul pare stricat, mai introduc
câte o moned?, ?i înc? una, tot
nimic.Dac? suntem undeva în public, se întâmpl? atunci uneori ceva
extrem de nepl?cut. Trece un necunoscut ?i cu un cuvânt repezit, ca
un pumn în automat, spre interlocutorul meu, face s? curg? deodat?
prin gura de tabl? toate bomboanele.” Ceea ce naratorul
subliniaz? în acest fragment este
lipsa de socializare. Romanul este
în?esat de trimiteri indirecte spre
tr?s?tura caracteristic? a omului –
obi?nuin?a – din cauza c?reia dialogul dintre dou? sau mai multe
persoane nu se rezum? decât la
informa?ii banale, superficiale care
nu au un con?inut important. De
multe ori ne împotmolim în univ