Revista paradigmele postmodernitatii Revista "paradigmele postmodernitatii" | Page 48

bolnavӑ a îngrijit-o luni de zile ca o sorӑ de caritate, cu o abnegaţie fӑrӑ margini, de
adolescentӑ”.
Moştenirea lӑsatӑ de unchiul Tache, va influenţa puternic comportamentul Elei,
trezind în ea “porniri care dormitau latent, din strӑmoşi…”. Ela îl dezamӑgeşte pe
Ştefan pentru prima oarӑ cȃnd intervine pӑtimaş în problemele multe şi încurcate ale
moştenirii. “Aş fi vrut-o mereu femininӑ, deasupra acestor discuţii vulgare”. Astfel,
se depӑrteazӑ tot mai mult de tiparul de idealitate în care o încadrase Ştefan. Odatӑ cu
escapadele mondene la Odobeşti, cu soţ sau fӑrӑ soţ, dar mai ales cu însoţitor, începe
o viaţӑ dusӑ dincolo de perimetrul conjugal, cel statornic şi visat de Ştefan, pentru
care dragostea înseamnӑ drept de moarte şi de viaţӑ asupra partenerului.
Ela este cel mai “misterios” personaj al romanului, prin faptul cӑ tot
comportamentul ei este mediat de viziunea personajului-narator. De aceea, nu ne
putem pronunţa asupra fidelitӑţii ei sau dacӑ e mai degrabӑ superficialӑ, decȃt
spiritualӑ. “Nu Ela se schimbӑ (poate doar superficial, dȃndu-şi arama de pe faţӑ, cum
se spune, abia dupӑ cӑsӑtorie), ci felul în care o vede Ştefan…”. (N. Manolescu)
Aparenţele şi esenţele se întrepӑtrund, se confundӑ, iar Ela cea adevӑratӑ se
refuzӑ parcӑ, înţelegerii noastre. Este cea dinainte sau cea de acum, care interpreteazӑ
prost o partiturӑ a iubirii mereu vii, menitӑ sӑ mascheze (tot prost) dorinţa femeii de a
se pune la adӑpost de o existenţӑ precarӑ, de a-şi asigura material viitorul, un viitor
din care poate Ştefan a fost omis?: “Am privit-o cu indiferenţa cu care priveşti un
tablou. Şi frumuseţea ei blondӑ era acum de reproducere în culori, vreau sӑ spun cӑ
avea ceva uscat, fӑrӑ viaţӑ, aşa cum e diferenţa între culoarea uleioasӑ a tabloului
original şi luciul banal al cromolitografiei”.
La apariţia romnului, Pompiliu Constantinescu remarcӑ faptul cӑ “Barbatul
reprezintӑ o conştiinţӑ intransigentӑ, un fel de absolut moral aplicat mai ales în iubire,
femeia e un animal cochet, ispita simţurilor şi primejdie a echilibrului interior (…).
Bӑrbatul îşi angajeazӑ într-o experienţӑ eroticӑ întreaga personalitate, în timp ce
femeia îşi oferӑ , ca sӑ-şi retragӑ, elanul capricios al unei permanente funcţii
vegetative”.
Dacӑ ne gȃndim la perioada interbelicӑ, viziunea asupra femeii o surprinde pe
aceasta cӑutȃnd un loc cȃt mai stabil în societate, ori proiecteazӑ conturul unei
feminitӑţi în cӑutarea stabilitӑţii materiale, dar şi sentimentale. O astfel de condiţie a
femeii apare în romanul realist, obiectiv, de tip balzacian “Enigma Otiliei” de G.
Cӑlinescu.
Încadratӑ de autorul însuşi în categoria tipologicӑ a femeii care “se bucurӑ de
înrӑurirea ei asupra bӑrbaţilor în tinereţe, jucȃndu-i dupӑ temperamental ei”, Otilia