Revista paradigmele postmodernitatii Revista "paradigmele postmodernitatii" | Page 49

Mӑrculescu unificӑ cele douӑ planuri ale acţiunii romanului, impunȃndu-se în fiecare
deopotrivӑ ca prezenţӑ centralӑ: unul urmӑreşte “educaţia sentimentalӑ” a lui Felix
Sima, iar în celӑlalt, se polarizeazӑ forţele conflictului în funcţie de interesul faţӑ de
averea lui Moş Costache Giurgiuveanu.
Studentӑ la Conservator, înzestratӑ cu un temperament de artistӑ, Otilia îi va
purta de grijӑ lui Felix, încӑ din seara sosirii tȃnӑrului în casa lui Moş Costache.
Neavȃnd o camerӑ pregӑtitӑ, Otilia îi va oferi cu generozitate camera ei, prilej pentru
Felix de a descoperi în amestecul de dantele, partituri, romane franţuzeşti, cutii de
pudrӑ şi parfumuri, o parte din personalitatea exuberantӑ a Otiliei.
Intre cei doi se naşte încӑ de la început o afecţiune delicatӑ, determinatӑ şi de
condiţia lor de orfani. Impulsiv şi încӑ imatur, Felix percepe dragostea la modul
romantic, transformȃnd-o pe Otilia într-un ideal feminin: “Otilia i se înfӑţişase de la
început ca o finalitate, ca un premiu mereu dorit şi mereu amȃnat, al meritului lui.
Voia sӑ realizeze ceva mӑreţ, din cauza Otiliei şi pentru Otilia”. El are nevoie de
certitudini, iar comportamentul derutant al fetei îl descumpӑneşte, pentru cӑ nu-şi
poate explica schimbӑrile de atitudine, trecerea ei bruscӑ de la o stare la alta. Insuşi
scriitorul justificӑ misterul personajului feminin prin prisma imaturitӑţii lui Felix,
afirmȃnd: “Nu Otilia are vreo enigmӑ, ci Felix crede aceasta. Pentru orice tȃnӑr de
douӑzeci de ani, enigmaticӑ va fi în veci fata care îl va respinge, dȃndu-i totuşi dovezi
de afecţiune”. “Iraţionalitatea Otiliei supӑrӑ mintea clarӑ, finalistӑ a lui Felix […]. Şi
apoi enigma este tot acel amestec de luciditate şi ştrengӑrie, de onestitate şi de
uşurinţӑ”.
Dacӑ Felix este intelectualul ambiţios, care nu suportӑ idea de a nu realiza
nimic în viaţӑ şi pentru care femeia reprezintӑ un sprijin în carierӑ, Otilia este
cocheta, care crede cӑ rostul femeii “este sӑ placӑ, în afarӑ de asta neputȃnd exista
fericirea”.
Consider cӑ în cuplul Felix-Otilia, femeia este cea care, plecȃnd cu Pascalopol,
dovedeşte cӑ are puterea de a decide pentru amȃndoi şi de a face un sacrificiu din
iubire, dȃnd tȃnӑrului posibilitatea de a-şi împlini visul: sӑ devinӑ un medic foarte
bun, cu atȃt mai mult cu cȃt acestuia nu i s-ar fi potrivit o viaţӑ aventuroasӑ. In
schimb, nici ei nu i s-ar fi potrivit o viaţӑ modestӑ, plinӑ de privaţiuni la început, pe
care ar fi fost obligatӑ sӑ o ducӑ alӑturi de Felix.
Otilia reprezintӑ pentru Felix o imagine a eternului feminin, iar pentru
Pascalopol o enigmӑ. Misterul personajului pare a se ascunde în replica de neînţeles
de la începutul romanului: “Noi nu trӑim decȃt patru-cinci ani!” (“Pe urmӑ am sӑ
capӑt cearcӑne la ochi, zbȃrcituri pe obraz…”).