Revista paradigmele postmodernitatii Revista "paradigmele postmodernitatii" | Page 47

fata înstӑritului Vasile Baciu, parcӑ nӑscutӑ sub semnul nefericirii este predestinatӑ
unei existenţe tragice.
Întreaga existenţӑ a Anei este guvernatӑ de iubire şi blȃndeţe, virtuţi care
întregesc un profil moral superior. Ea e harnicӑ, supusӑ, ruşinoasӑ, prototipul femeii
de la ţarӑ. Firavӑ şi fӑrӑ personalitate, aşa cum pare la început, covȃrşitӑ de voinţa lui
Ion, Ana va deveni o victimӑ uşoarӑ a flӑcӑului interesat numai de zestrea ei. În ciuda
firii slabe şi sensibile, Ana va dovedi pe parcurs o voinţӑ şi o putere de a rӑbda
uluitoare. Nu numai Ion e revoltat, încӑlcȃnd normele colectivitӑţii, dar Ana însӑşi
trӑieşte aceeaşi condiţie rebelӑ, întrucȃt se împotriveşte obiceiului tipic rural de a
accepta cӑsӑtoria plӑnuitӑ de pӑrinţi.
În cazul femeii, ea nu ocupӑ un loc principal în mediul din care provine, esenţa
ei se reduce la un simplu instrument de înavuţire, fiind o marionetӑ în mȃinile
bӑrbaţilor ce îi pecetluiesc soarta: Ion şi tatӑl ei.
Moartea eroinei devine prin urmӑrile sale o cumplitӑ pedeapsӑ pentru cei ce i-
au distrus viaţa. Destinul Anei este unul tipic lumii rurale, unde “femeia reprezintӑ
douӑ braţe de lucru, o zestre şi o producӑtoare de copii” (G. Cӑlinescu).
Treptat, unghiul de perceptie al femeii se lӑrgeşte, ea trecȃnd din sfera ruralӑ,
în cea a cadrului citadin. Remarcӑm, aşadar, în romanele “Enigma Otiliei” de G.
Calinescu şi “Ultima noapte de dragoste, întȃia noapte de rӑzboi” de Camil Petrescu,
o nouӑ ipostazӑ a feminitӑţii, interesatӑ de sine, de viaţa mondenӑ.
Romanul “Ultima noapte de dragoste, întȃia noapte de rӑzboi” , este povestea
unei iubiri neîmplinite, mӑcinate de gelozie şi care decurge pe fondul dramatic al
Primului Rӑzboi Mondial. Ştefan Gheorghidiu se cӑsӑtoreşte din dragoste cu Ela,
colega de la facultate, pe care o priveşte ca pe o fiinţӑ perfectӑ şi cu care trӑieşte la
început o viaţӑ simplӑ, modestӑ, pȃnӑ cȃnd o moştenire neaşteptatӑ, venitӑ din partea
unui unchi bogat, modificӑ felul de viaţӑ al celor doi. Contactul cu lumea opulentӑ,
mondenӑ, a burgheziei, trezeşte în Ela înclinaţii frivole, marcȃnd între cei doi un
proces de înstrӑinare ireversibil.
Femeia, în acest caz, se identificӑ doar ca reflecţie ce aparţine viziunii
bӑrbatului. Ela se cӑsӑtoreşte studentӑ fiind, cu Ştefan şi amȃndoi realizeazӑ la
început o cӑsnicie frumoasӑ şi sӑracӑ, tipar de idealitate, bazatӑ pe o fundaţie de
sentimente pure, profunde. Ştefan însuşi îi conferӑ atribute ale idealitӑţii: “era atȃta
tinereţe, atȃta frȃngere, atȃta nesocotinţӑ în trupul bӑlai şi atȃta generozitate în ochii
înlӑcrimaţi, albaştri”, “…era aceastӑ fatӑ un continuu prilej de uimire. Mai întȃi, prin
neistovita bunӑtate pe care o risipea în jurul ei. Fӑcea toate lucrӑrile mӑtuşii ei, care
era institutoare, prӑpӑdea puţini bani în cadouri pentru prietene, iar pe colega ei