Revista paradigmele postmodernitatii Revista "paradigmele postmodernitatii" | Page 39

Iată-l pe învăţător ros de îndoieli când inspectorul Cernatony, pe care-l onora din când în
când la Bistriţa cu câte o „lădiţă de faguri ca zăpada”, îi propune să devină învăţător de stat, iar
tihna lui se curmă, încep îndoielile care se adaugă nesiguranţei traiului sărăcăcios de zi cu zi.
Herdelea este conştient că „Românul care trebuie sa înveţe pe copiii români să vorbească
numai ungureşte, nu mai e român, ci renegat sadea.” Destinul îi este tot mai potrivnic şi necazurile
culminează cu înlocuirea lui cu tânărul Zăgreanu, viitorul său ginere, veste care îi sfâşie inima.
Pensionarea forţată o acceptă cu greu şi sentimentul inutilităţii este insuportabil. După suspendarea
sa, Zaharia Herdelea îl însoţi pe Zăgreanu, tânărul şi noul învăţător de şcoală „Porniră împreună
spre şcoală. De ce se apropiau, de aceea Herdelea părea mai vesel şi de aceea inima lui gemea mai
sfâşiată. Spunea râzând cât se bucură că mai scapă puţin de povara şcolii, după ce şi-a tocit plămânii
treizeci şi atâţia de ani cu atâtea sute de copii nebunatici, ci în gând îşi zicea că nicio meserie nu-i
mai frumoasă pe pământ ca aceea de-a deşteleni mintea tinerelor vlăstare omeneşti (simulând
nepăsarea în faţa foarte tânărului coleg). Când intrară în şcoală, gălăgia zburdalnică amuţi şi copiii
săriră în picioare. Herdelea îi cuprinse pe toţi într-o privire duioasă, parcă toţi ar fi fost trup din
trupul lui. Apoi, într-o tăcere întreruptă doar de câte-o şoaptă speriată sau de vreun râs înfundat,
Herdelea predase tânărului cheia dulapului cu biblioteca şi arhiva şcolii. Şi în vreme ce Zăgreanu
răsfoi prin condici, bătrânul, cu inima strânsă, îşi mai aruncă ochii la copiii nedumeriţi, la pereţii
împodobiţi cu tabele colorate, la băncile murdare şi crestate de mâinile ştrengarilor care au trecut
prin ele, la maşina de socotit, până şi la ulcica albastră de băut apă aşezată pe cofiţa cu capac în
dosul tablei de scris... Îşi petrecu mâna prin păru-i argintiu. Trebui să facă forţări să nu-l podidească
lacrimile... Pe urmă îşi luă pălăria şi dădu mâna cu Zăgreanu care strigă sever, pe ungureşte:
Sculaţi! Mergând spre uşă nu mai avu puterea să se uite la copii. Zăgreanu îl însoţi în capul gol până
afară... Herdelea rămase singur în curtea şcolii. Auzi zgomotul şederii elevilor. În uliţă se opri iar,
cu ochii la harabaia cea lungă şi albă, pe care a crezut-o a lui şi în care a lăsat mai mult de
cinsprezece ani din viaţa lui... Glasul ascuţit, poruncitor al noului învăţător răsuna acuma într-însa,
ştergând urmele straduinţelor lui... Nu se mai putu stăpâni. Lacrimile îi ardeau obrajii. Câteva zile
parcă avu o piatră pe suflet. Mai cu seamă dimineaţă, când clopotul chema copiii la şcoală, îl
cuprindea un dor chinuitor.” Se resemnează totuşi la gândul că va reveni la şcoală, fapt care se şi
petrece după un timp.
În planul familial, lucrurile intră treptat pe un făgaş firesc, Herdelea având într-un sfârşit
momente de mulţumire, de tihnă sufletească, copiii găsindu-şi fiecare în parte un rost în viaţă: Laura
se mărită cu tânărul preot George Pintea, care nu cere zestre, Ghighi, în perspectivă, se va căsători
cu Zăgreanu, Titu, plecat la Bucureşti, devenise gazetar; după certuri şi duşmănii aprige, Zaharia şi
Belciug se împacă pe temelia cauzei naţionale a românilor. Astfel, existenţa bătrânilor intră într-o
perioadă calmă, favorabilă unui spirit mediocru, cuminte şi lipsit de forţă, cum este Zaharia
Herdelea. Dar pentru toate astea, a fost mereu la pândă, atent să-și ascundă gândurile și trăirile,
diplomat și precaut, proteic și ipocrit ca toți Gemenii