Revista paradigmele postmodernitatii Revista "paradigmele postmodernitatii" | Page 105

este o replică autentică a Luceafărului. Caracterizarea directă realizată din perspectiva instantei
narative (,,viclean copil de casă, dar îndrăzneț cu ochii’’) este dublată de monologul interior care
reliefează alteritatea lăuntrică (autoadresarea la persoana a ll-a: „Ei, Cătălin, acu-i acu…”). La
aceste determinări ale modelului uman inferior reprezentat de Cătălin, se adaugă perspectiva fetei
de împărat care îl definește în registrul derizoriului: ,,guraliv și de nimic’’. În structura de adâncime
a textului se instituie, din nou, o dublă focalizare, perspectiva dominantă rămâne însă cea a lui
Cătălin. Dacă Luceafărul îi oferise fetei de împărat un destin de excepție, într-un spațiu ideal,
Cătălin îi propune, in schimb, un destin comun, anonim, obscur, în mijlocul unei lumi în care toți
sunt asemeni. Deși cutreierată încă de nostalgia iubirii ideale pentru Luceafăr, Cătălina învață lecția
de iubire pămăntească a celui de-o seamă cu ea (omonimia prenumelor subliniază apartenența la
aceeași lume). Pendularea eroinei între ideal și real se reflectă în structura poetică prin alăturarea a
două specii lirice diferite: idila și eligia. Atrasă în jocul erotic înfățișat ca o vânătoare dominantă de
șiretenie, Cătălina pare a adera la o existență a oamenilor comuni, trăind în ,,cercul strâmt” al
automatismelor care interzic accesul la ideal și eternitate. Ultima replică a lui Cătălin proiectează în
viitor un model existențial precar, lipsit de strălucire și de vocația idealului.
Partea a treia (aflată într-o relație de înlănțuire cu partea întai și de alternanța cu partea a
doua) detaliază planul universal-cosmic. Pornind din lumea creată de demiurg spre increatul în care
sălășluiește Tatăl, Luceafărul intră în sfera Absolutului spațial și temporal. Reperele terestre își pierd
puterea de a pune hotar spațiului. Rupt din lumea fizică, Luceafărul recuperează starea originară,
redevine daimon, (divinitate arhaică duală, entitate eternă, cu rol de mediere între lumea muritorilor
și împărăția celestă a zeilor), Zburător și eon care ia în stăpânire, din nou, ,,lumea lui de sus”.
Ca și în ,,Scrisoarea l”, ca și în ,,Imnul Creațiunii” din Rig-Veda, energia primordială este
energie luminoasă însuflețită de dorul (dorința, ,,Kama”) de a-și schimba forma. Luceafărul însuși
este stea fară noroc în lumea de jos, se dematerializează treptat: devine mai întâi ființă cosmică,
Zburător, apoi ,,fulger neîntrerupt (deci lumină fără apunere la hotarul dintre materie și nematerie)
și apoi spirit pur, entitate primordială animată de ,,Kama”). El este, așadar, înrudit prin esența sa cu
Demiurgul pe care-l numește ,,Părinte” și ,,Doamne”. În acest „adânc” originar, Luceafărul redevine
el insuși, spirit pur, formă paradigmatică, inalterabilă și eternă, redevine Hyperion, „cel care merge
deasupra”. Hyperion îi adresează ruga pătimașă Demiurgului de a-l dezlega de „greul negrei
vecinicii” în schimbul unui singur ceas de trăire adevărată omenească. Istovit de povara eternității,
obosit de a ține lumile în ființă prin puterea gândului, Luceafărul năzuiește spre mistuirea într-o
clipă de iubire, apoi spre repaos veșnic. Răspunsul Demiurgului îi revelează lui Hyperion faptul că
nici în lumea de jos nu există repaos, că moartea e și ea relativă, ca și viața, că repaosul absolut este
iluzoriu, fiindcă oamenii ,,se nasc spre a muri/ Și mor spre a se naște.”
Hyperion ințelege că blestemul omenirii este neodihna între eternitate, nestatornicie,
însușirea la nesfârșit a acelorași cicluri existențiale într-un timp rotitor, perpetuu. Compararea
destinului omenirii cu rotitoarele anotimpuri adâncește tragismul viziunii din poem.
Refuzul Demiurgului de a-i schimba regimul ontologic este astfel motivat prin lipsa de sens
a dorinței lui Hyperion, care nu se poate strămuta în ordinea efemeră a lumii fenomenale supuse
nașterii, durerii și morții, întâmplării, sorții și pătimirii. O asemenea strămutare ar însemna negarea
puterii Demiurgului de a crea o entitate eternă suficientă sieși. „Ispitirile prin care Demiurgul oferă
compensații refuzului său nu sunt reale tentații pentru Hyperion, căci înțelepciunea (figurată prin
mitul Logosului – „cuvântul cel dintâi”), actul creator (actualizând mitul lui Orfeu), spiritul justițiar,