Revista paradigmele postmodernitatii Revista "paradigmele postmodernitatii" | Page 106

puterea stăpânitoare asupra destinelor oamenilor de rând sunt doar ipostaze particulare ale geniului
capabil să se arate „în mii de fețe”. Ultimul argument adus pentru ca Hyperion să-și asume
irevocabil, demn și lucid, destinul în Absolut este îndemnul de a privi spre pământ, pentru a vedea
că în lumea pieritoare a iubirilor de-o clipă, nu mai există loc pentru el.
Partea a partea se deschide cu un pastel terestru contemplat cu tulburare din planul
atemporal în care Hyperion și-a reluat locul menit din cer. Cadrul nocturn, silvestru este același
spațiu protector care sacralizează iubirea, întâlnit în poeziile visului eminescian de iubire. Regăsim
aici „obsesiile stilistice” eminesciene, laitmotivele din idilele juvenile (motivul nocturn, cel selenar,
motivul acvatic, codrul, copacul sacru, motivul cuplului angelic, originar). Monologul lui Cătălin
(un Cătălin spiritualizat, înnobilat prin iubire, de această dată) cere tonalitățile tulburătoare ale
confesiunilor erotice din idilele eminesciene.
Părând a se adresa Cătălinei ca unui nou Luceafăr, pământeanul îndrăgostit, devorat de trăiri
dionisiace, este însetat acum după seninătatea apolinică a ființei superioare. Condiția umană apare
astfel înnobilată prin iubire. Cei doi îndragostiți care dau un sens efemerei lor existențe își asumă
destinul cu aceeași demnitate ca și geniul care aderă prin sacrificiu la condiția lui nemuritoare.
Cea de-a treiea invocație a fetei de împărat nu mai este o chemare a unei iubiri peste fire,
ideală și deci, imposibilă, ci o încercare de a-și proceda fragila fericire încredințandu-și „norocul”
unui astru favorabil. Cel chemat altădată să reverse lumina unui ideal asupra unei existențe oarecare
(„viața-mi luminează”) este invocat acum ca zeitate tutelară ce poate ocroti fericirea efemeră a
omului.
În alt chip decât în partea întâi, se reinstituie perechea inițială de „personaje-focalizator” –
fata de împărat si Luceafărul, sub accent fiind acum perspectiva eului-conștiință, Hyperion. Ultima
sa replică închide, în câteva cuvinte, toată tristețea unei singurătăți asumate pe vecie. Primul enunț
exprimă durerea îndrăgostitului a cărui iubire a fost disprețuită. Cea prea frumoasă altădată este
numită acum „chip de lut” (elementul pământ este asociat, deci, oamenilor comuni) și este definită
prin limitele condiției ei pământene. În antiteză cu mulțimea oamenilor comuni, geniul are un alt
statut antologic. Mereu identic cu sinele absolut, ființând în lumea sa de sus, Hyperion a învățat, nu
fară suferința, că este „nemuritor și rece”. Dacă primul epitet îi atribuie condiția eternității, cel de-al
doilea sugerează metaphoric modelul apolinic al existenței pe care Luceafărul și-l asumă definitiv.
Prin Hyperion, Eminescu creează un adevărat mit poetic. Personaj romantic de mare
complexitate, Luceafărul este proteic: steaua fixă, făptură de lumină, întruchiparea geniului și
daimon, entitate mediatoare între planuri opuse; el este și titanul răzvrătit împotriva unei ordini
imuabile și spirit pur din aceeași substanță cu Demiurgul; este suflet răvășit de patima iubirii,
Zburator, înger și demon. Este un mit.
Alături de el, celelalte „personaje” pot fi considerate ipostaze ale alterității, măști ale eului
liric, voci ale poetului și simboluri ale sinelui abisal. ,,Eminescu nu se identifică numai cu Hyperion
ci, și sub alte raporturi, cu toate instanțele poemului, afirmă Nicolae Manolescu. În orice clipă,
personajului care vorbește i se poate substitui poetul, căci Cătălin, Cătălina, nu în mai mică măsură
decât Demiurgul, sunt voci ale poetului.” Desăvârșit prin formă (ritm iambic, măsură de 7-8 silabe,
rimă încrucișată) și prin viziunea poetică în care sunt închise tulburătoare înțelesuri filosofice,