Revista paradigmele postmodernitatii Revista "paradigmele postmodernitatii" | Page 104

multiple. Mai întâi, o singularizează în raport cu lumea care îi aparţine, prin rang şi prin atributul
frumuseţii (superlativul popular „ O prea frumoasă fată”). Apoi, prin raportarea la planul cosmic-
universal, este apropiată de aceasta, atributul sacralităţii şi cel al luminii, fiindu-i asociate prin dubla
comparaţie: „ Cum e fecioara între sfinţi / Şi luna între stele ”. Atmosfera de vrajă se ţese prin
descrierea unui cadru magic, în care umbra romanticului castel şi negrul corăbiilor contrasează cu
lumina fascinantă a Luceafărului. Ipostaza nostalgic-visătoare a fetei cutreierată de dorul după fiinţa
de raze a celui care „răsare” şi „străluce” şi vorbeşte despre mistuitoarea năzuinţă spre lumina
celestă, spre ideal, spre Absolut a omului în acelaşi timp semantica verbelor de percepţie (privea; Îl
vede azi, îl vede mâni) asociate insistent frumoasei muritoare, o desemnează ca instanţă
focalizatoare ca „personaj” din a cărui perspectivă se construiesc secvenţele care urmează. De
aceea, fata de împărat, considerată de unii critici „personaj central şi ax al întregului
poem” (P.M.Gorcea), formulându-se aserţiunea că celelalte personaje nu există decât în visul fetei,
în chip de plăsmuiri onirice. Cert este că toate ipostazele Luceafărului din partea întâi a poemului se
cristalizează din perspectiva prea frumoasei pământece. Văzut din lumea de jos , eroul imposibilei
iubiri apare ca stea fixă numită de oameni „ Luceafăr ” reper astral esenţial după care se călăuzesc
muritorii, unica entitate luminoasă într-o lume menită întunericului.
Luminând lumea fetei de împărat, el intră sub zodia iubirii, a fiorului sufletesc dar şi a
timpului omenesc. Întâlnirea celor doi îndrăgostiţi aparţine unei lumi ce se poate împlini doar în
spaţiul idealităţii şi al visului.
Motivul romantic al visului apare astfel dublu, ca aspiraţie umană spre ideal şi ca trăire
onirică favorizând evadarea din lumea realului, a determinării. Cele două invocaţii ale fetei de
împărat au rezonanţele unui descântec stilizat, descântec de chemare într-o „fiinţă”. De aceea,
obsedanta chemare „ cobori în jos” nu e o redutanţă oarecare, ci o formulă magică prin care se
forţează desprinderea „luminii din lumină” şi coborârea ei în planul inferior al materiei. Cele două
întrupări ale Luceafărului schiţează prin elemente de cosmogonie un basm al naşterii fiinţei. Aceasta
se iveşte din noian de ape primordiale. Geneza e figurată prin simbolul cercului rotitor. Apariţiile
neptunic-angelică şi uranic-demonică se asociază cu motivul romantic al mortului frumos, dar şi cu
mitul folcloric al Zburătorului. Fiu al cerului şi-al mării, al soarelui şi-al nopţii ( 3 dintre cele 4
elemente primordiale ), cel care a coborât, luând chip omenesc, rămâne entitate spirituală identică
mereu cu sine însuşi. Dorul de a cunoaşte iubirea se revarsă în cuvintele Luceafărului care îşi
cheamă iubirea în adâncul oceanului şi în cerurile toate şi în netimp. Frumoasa muritoare refuză
însă o iubire care nu este pe potriva firii ei omenești, temându-se a trece pragul peste lume și
regnuri cosmice de care se simte amenințată ontologic. Deși devorată de aspirația spre Lumina pură
a omului-stea devine dureros de conștientă că viețuirea dincolo de marginea cercului luminii
fenomenale ar ucide-o. Neputându-și depăși limitele, iremediabil prizonieră a condiției umane,
eroina ratează șansa unei reale comunicări cu Absolutul. Deși cu forța unei iubiri și aspirații
mistituitoare îl chemise în ființa, acum îi refuză dragpstea nepământeană, incapabilă să-l cuprindă în
tiparul îngust al minții ei. Fata îi cere celui ivit ,,din forma cea dintâi’’, celui pe care Demiurgul îl
numește „veșnică minune”, să devină muritor. Luceafărul acceptă sacrificiul, acceptă ruptura
ontologică, gata să schimbe netimpul în vreme trecătoare și destinul său în Absolut pentru soarta
efemeră a omului muritor.
Partea a doua (legată de prima parte prin tehnica alternanței textualizată prin sintagma: ,,În
vremea asta...’’) surprinde idila dintre Cătălin si Cătălina, într-un tablou dramatizat. Portretul pajului