Astăzi, la un an și jumătate după ziua filmului, încă mai conversăm A fost și aceea o întâmplare trecătoare. Că vorbim de trecătoare, trebuie să urc în autobuz.
Azi e 15 septembrie. Yokkokukulalaluuu! ,,Hei, bună dimineață! Ce mai faci? Ne vedem la o cafea la cantină? ” Patetic! Că să mă lași baltă din nou? Să mă duc să văd toate cuplurile celebre din școală dând sfaturi celor în dificultate? Nu, mulțumesc! Și i-am răspuns: ,,Desigur, ne vedem!”
Am considerat mereu că era bine să răspund tuturor convocărilor lui. La fel și mesajelor, chiar dacă nu era mereu reciproc. Doar că nu m-am gândit atunci că, în momentul în care dai foc la un chibrit, poți aprinde o casă întreagă. Și, din întâmplare, să te afli în ea. Cu toate că mă abonasem deja la masa din colț a cantinei, el nu apărea mereu, dar îmi savuram ceaiul în tăcere cu speranța că prima persoană care va mai intra pe ușă va fi el. Și în fierbințeala ceaiului simțeam vibrații ale inimii. Diamantele de zahăr parcă se ridicau la suprafață și luau forma numelui lui. Cuțitul și lingura de pe masă în sfârșit au descoperit că pot fi folosite împreună. Că pot conviețui în aceeași farfurie, chiar dacă sunt atâtea diferențe. Uite! Până și niște tacâmuri de plastic au realizat că, deși ,,gustă” feluri de mâncare diferite, totuși se pot iubi. Dar piperul și zahărul? Cine ar fi crezut vreodată că vor face o combinație perfectă? Sau mai bine zis, imperfectă. Dar prin prisma imperfecțiunii lor au realizat că iubirea nu constă doar în dulcele amor, ci și în picanteria clipelor pe care orice suflet și-ar dori să le poată ține măcar pentru un moment în loc.
L-am studiat. Nu o dată! Din cap până-n picioare și nu-i puteam găsi vreun defect. Probabil te-ai aștepta, cititorule, ca acum să-i fac un minunat portret în care să-i descriu ochii căprui, ce se spune că fură inima oricui, părul negru ca focul iadului și zâmbetul pe care ai vrea să-l poți ține într-o cutie la nesfârșit. Din nou, clișee! N-am văzut la el doar frumusețea exterioară, n-am fost vrăjită de zâmbetul lui și nici măcar de ochi. Pentru mine, dacă l-aș fi văzut pe stradă, mai mult ca sigur nu l-aș fi remarcat în vreun fel. Însă într-o malefică zi de joi, când toamna se instalase mult prea devreme și furtuna de afară nu dădea semne de conteneală, l-am auzit. Parcă vorbea pe ritmul melodiei ,,Râul curge în tine” în traducere, a pianistului sud-coorean Yiruma. Punea cu ușurință cuvintele cap la cap, crea fraze savante și îl ascultam în profunzimea lui; deși folosea cuvinte uzuale, nu-l puteam pricepe. Se țesea în jurul lui un mister de nebănuit pe care, pot spune, nici în ziua de azi nu l-am dezlegat.
16 Orizonturi Literare / octombrie 2013