Am descoperit atunci, că una din marile lui temeri era cea legată de propria-i moarte. Era necrofob. Hmm... ciudatic. Oamenii au în general tot felu de fobii, mult prea comune deja, cum ar fi nomofobia ( spune și tu, cui nu-i este frică să-și piardă telefonul?) sau, mulți suferă de atelofobie , elevilor - cea mai des întâlnita este bibliofobia și desigur, artimofobia (eu sincer, cred că sufăr de matematicofobie). Haide, ia-mă de mână (dacă nu cumva ești afenfosmfob ) și spune-mi: ție de ce îți este teamă?
Simțeam atunci că am pătruns și mai adânc în misterul lui. Dincolo de ,,Salut, ce mai faci? ” el era altfel. Altfel, într-un sens care mi-era dificil să-l pricep. N-am să-ți povestesc, cititorule, cum ne-am cunoscut, căci a fost banal. Pe holurile unui liceu, la un examen. Apoi, stat în aceeași bancă la respctivul examen. Apoi, realizarea faptului că învățam la aceeași școală. Apoi... apoi... Mai mult de atât, același coridor și chiar uși vecine. Începutul a fost promițător și oribil în același timp, căci el a fost biletul meu către nebunie. În primele zile am vorbit mult, începeam să ne cunoaștem.