Azi e 24 decembrie. Îmi place mult Crăciunul. Cu toate că în spatele bucatelor delicioase și al curățeniei se ascunde o muncă nu tocmai ușoară, faptul că-i vezi pe cei dragi ai tăi zâmbind la un pahar de vin fiert și turtă dulce mai șterge din greutate.
Era noastră- era tehnologiilor moderne. Îți mai trimite cineva scrisoare că să-ți ureze ,,Crăciun fericit”? Te mai sună cineva? Yokkokukulalaluuu! Deschid: ,,Crăciun fericit și multă căldură în suflet alături de cei dragi!Chris B.” Răspund asemenea, sec, și mă întorc la familia mea. Nu las să-mi iasă la iveală bucuria din interior. Deși era un mesaj oarecare, de la un amic oarecare, căci amintirile mele vizau acum pe altcineva. Colegul lui, mai înalt ca el, sportiv minunat- exact ce aveam nevoie că să-l uit.
Am încercat să ies dintr-o încurcătură. Însă, m-am afundat și mai tare în ea. Am început să-l plac pe colegul lui, care se comporta la fel de frumos la început: același mesaj cu ,,vii la o cafea?”, același coridor pe care îl împărțeam și aceeași masă la cantină. Însă, acesta nu avea acel ceva pe care-l avea Chris, misterul acela... aici era ca o carte deschisă, un meniu la un restaurant, un CV ,,servit pe tavă”. Parcă trăiam prea ușor așa! În săptămânile ce-au urmat încă mai vorbeam - și cu Chris, și cu colegul lui. Începeau să nu-mi mai ajungă mesajele. La masa de la cantină, stăteam cu toții și eu îl priveam - când pe unul, când pe altul. Chris era cel pe care-l vroiam, însă nu se făcea deloc accesibil și trecuseră deja câteva luni. Puțin după asta, abandonasem ceea ce începusem cu colegul lui, căci simțeam că trăiesc într-un univers dispersat. Cu toții începeau să se sustragă. Callia începea să lipsească de la Homines Narrantes, la fel și Chris. Începeam să am impresia că să vedeau în secret. Nu i-aș fi putut privi în ochi pe niciunul atunci. Mă bântuia gândul că s-ar putea întâlni. În fiecare noapte. Priveam luna și parcă până și ea se ascundea de mine. Stele fugeau. Venus mă privea. Mă privea și lăcrima.
>>> Proză
Orizonturi Literare / Noiembrie 2013 43 3