poezii
44
Până dincolo de margini
de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Prins între realitate şi vis,
pus în genunchi cu faţa la zidul plângerii
privesc prin el dincolo de timp
cum trec neobservat de ochiul judecător
prin flăcările cuvântului care mă ard.
Sufletul meu capătă aripi de înger,
trupul rămâne în lutul originar
şi nimicul din mine are pretenţii de fericire
prin păcatul cărnii din care muşcă pe furiş.
E un câine care-şi apără teritoriul şi stăpânii în orice condiţii,
moare pentru ei şi urlă de foame la lună,
renunţă la libertate pentru libertatea lor
fără să se lase păcălit.
Tu îi înţelegi iubirea
până dincolo de margini,
ori până unde pot eu să cred
că niciun om nu depăşeşte pragul umilinţei
şi părăseşte scena.
Cu toţii rămânem o pradă
Nimic nu miroase a maternitate,
mai mult a naştere divină,
cuvântul rostit cu o gură flămândă
născare de lume înseamnă.
Mişcarea şi timpul în care totul există
se subsumează legilor
fără de sfârşit.
Cu toţii rămânem o pradă
să ne respire pământul.
Aproape de final ajungem într-o fază
de trecere în alta
cu tot atâta viaţă şi moarte
câţi zei încap într-unul singur
atotputernic.
Doamne, tu eşti acela
la care vin să mă mântui.