poezii
43
Sub ochii
de Marius Crăciun
Am scris prea mult cu tristeţe despre mine
Când cerul a căzut am zis că totul va fi bine
Şi nu reneg vreo vorbă ce-am aruncat-o atunci
Ar fi mai bine să vorbesc despre altul - băieţii-s prunci
Îl ştiu de-o viaţă, şi el mă ştie
Ne-am văzut când el iubea cu nebunie
Apoi, de fapt sunt ani, el a murit
Când l-am văzut i-am zis: "O să-ţi scriu, deci o să trăieşti etern prin ce-ţi scriu"
Când l-am văzut slăbit eu am murit definitiv
L-am luat în inima să nu-mi piară la asfinţit
Dar nu e lege să-l oprească şi nici ochi să-l răvăşească
Dar din cenuşa uşor renaşte, albastrul marii îl vrea sus
E timid, pripit, neinspirat, neisprăvit
Parcă o ştie de-o viaţă, nu-i arata, nu vrea să pară alt tâmpit
Apoi când cerul plânge albastrul lui senin
Iar spune multe, îi e frică, că-i copil...
Şi cu palmele fruntea i-o întăresc
Vorbesc încet, urechea lui mă înţelege
Îl vreau pentru o viaţă un stejar nu floarea ce-l ofileşte
Apoi zâmbeşte lacrima cerului, privirea ei sclipeşte
De l-aş vedea plin de curaj cum am fost eu
L-aş întreba că prin sărut s-a vindecat
E linişte, îmi aud inima pulsând cu greu...
Sub ochii ei albaştri eu l-am pierdut.