Revista Cuvantul Literar - Nr. 1 (decembrie 2016) Revista Cuvantul Literar - Nr. 1 (decembrie 2016) | Page 22

22

îmbrăcat în haine de om alb și care vorbea cu două limbi, cu limba lor și cu limba albului. Îi privea de sus pe toți și zicea că omul alb e de la guvern și că guvernul vrea să facă ceva pentru ei, să-i ajute și pentru asta trebuie să știe puțină carte și că acum, la început, guvernul o să aleagă din fiecare sat câte un copil să-l trimită la școala la oraș.

Urmară câteva minute de neliniște în care fiecare vorbea încet cu celălalt, e bine, e rău, e departe, e greu, dar mai ales pe cine ? Sfatul bătrânilor s-a retras sub copacul cel mare și fumând mahorca lor s-au sfătuit îndelung ce să facă, pe cine să aleagă. A fost Simba findcă mama lui era singură cu cinci copii, fiindcă bărbatul ei a fost omorât pe când vâna, fiindcă Simba înseamna leu în limba lor, în Suahili și fiindcă Simba era harnic în tot ce făcea.

Când a plecat cu omul alb în mașina prăfuită, n-au fost lacrimi, n-au fost vorbe de despărțire fiindcă zeii străbunilor lor hotărăsc soarta tuturor, cine moare, cine pleacă și dacă așa e scris, așa trebuie să se întâmple.

Mașina hurui ore întregi printre tufe și râpe săpate de ape, Simba picotea pe scaun, era obosit deja, îi era frică, era curios, se bucura, mușca din ultima turtă din desagă, se întreba cum o să fie la școală, la ce-i aia o școală, dacă or mai fi și alți copii acolo, dacă…

Școala era o clădire mare și galbenă, o fostă cazarmă, o curte mare cu mulți copii îmbrăcați în uniformă. Simba se ținu de omul alb, călca desculț pe pavaj și se minuna ce fin era, fără ghimpi, se minuna de casa asta mare, mai mare decât toate colibele din satul lui, mai mare decât toate colibele din lume la un loc. Omul alb îl dădu în primire la un om negru, îmbrăcat ca omul alb care îl luă de mână și-l trase după el până într-o încăpere plină de uniforme. Simba se sperie. Ce să facă ? Fără îndemânare, reuși să pună uniforma pe el, îl trăgea, îl freca peste tot și așa îmbrăcat fu dus în clasă. Primi o carte, un creion și un caiet. Nu îndrăzni să le atingă până când văzu ce fac și ceilalți copii. Deci așa arată o carte despre care auzise de la alții dar nu văzuse niciodată vreuna. Cu sfială o deschise și privi vrăjit pozele. Parcă erau vii, chiar așa arătau și leii și girafele. Și semnele alea negre și necunoscute de sub poze ce-or fi?

Au trecut ani și Simba a învațat sârguincios să scrie, să citească și să socotească. Erau mulți copii în scoală, mai toti copii de oraș, știau tot felul de lucruri pe care Simba uneori nu le pricepea, zâmbea și asculta mai departe vrăjit ce povesteau. Dormea împreună cu alți patru copii ca el, veniți din sălbăticie să învețe carte, dormeau într-o cămăruța mica de sub acoperiș la cineva în oraș unde-i dusese omul alb. De mâncat mâncau la școală ca și ceilalți, mâncau lucruri pe care nu le mai văzuseră niciodată, unele bune, altele rele. Seara, când stingeau lumina vorbeau între ei, povești cu lei și hiene, cu turme și pășuni și se simțeau puțin din nou acasă. Pe urmă se lăsa liniștea și Simba visa că a terminat școala și o să lucreze undeva, o să învețe să lucreze bine și o să fie priceput, visa că o să aibă o casă a lui cu gradină în față, că o să se poată plimba singur peste tot să vadă orașul. Visa că o să aibă haine ca a omului alb și o pălărie la fel, că o să meargă cu autobuzul și că o să-și cumpere pâinea din banii lui munciți.