21
Visul unui african
de Kellner Stefan
Pe fața lui zâmbetul se lărgise de la o ureche la alta. Îi râdeau și ochii, se lovea cu pălmuțele lui mici peste genunchi și râdea în hohote. Era fericit, asta i se citea pe față, i se simțea în mișcari. Era fericit de joaca celor doi iezi albi ai lui pe care îi păzea și care se aruncau parcă fără noimă dintr-o parte în alta, o zbugheau apoi unul după altul, sărind în jurul lui și el bătea fericit din palme. Ce poate fi mai frumos ? Pe urmă arunca câte o privire în jur numărând pe degetele de la cele două mâini caprele, să vadă dacă sunt toate, toate nouă, toată turma lui pe care trebuia s-o păzească și s-o hrănească cu iarba rară și tufișuri spinoase. Asta era menirea lui, din zori până pe înserate, asta era răspunderea lui de care era foarte mândru cu toate că abia împlinise șapte ani dar aste nouă capre pe care le putea număra cu degetele de la cele două mâini și cei doi iezișori era tot ce familia avea ca să poată trăi. Dar iezișorii, iezișorii erau dragostea lui, ar fi putut să-i urmărească cu privirea ore întregi cum se zbenguie, plin de îngrijorare câteodată când în departare se auzea răgetul leului sau râzând în hohote când se jucau.
Soarele lovea nemilos prin aerul care vibra de caldură dar el parcă nici nu simțea asta. Desculț, cu burtica rotundă profilată deasupra zdrenței de pe șolduri, cu desaga în care maică-sa îi pusese turta afumată așezată diagonal de la umărul stâng până la șoldul drept, cu părul scurt și creț și cu pielea neagră și lucitoare, stătea parcă fără să realizeze dogoarea zilei. Dar nemișcarea lui era înșelătoare. Toate simțurile lui erau vii și încordate, fiecare răget de animal îi spunea ceva, e leu, e hienă, e aprope, e departe, că șuieratul încet și abia auzit era doar vântul sau șarpele viclean ce se ascundea de arșiță sub vreo piatră. Dar în nemișcarea lui visa. Visa că leul și hiena vin către el dar lui nu îi e frică, visa că e un vânător mare și neînfricat care cu sulița în mână privește direct în ochii leului care încearcă să-i fure iezișorii și cu o zvâcnire de mână își trimite sulița direct în inima lui.
Dar visul lui cel mai drag era că are o carte și că știe să citească din ea. Visul ăsta era visul de după ziua de trudă, era visul după ce hrănit cu laptele caprelor pe care le păzise se întindea pe rogojina lui în coliba de lut afumată, era visul lui înainte de adormi, era visul lui care nici în vis măcar nu se împlinea fiindcă adormea întotdeauna, istovit, înainte de a căpăta cartea sau de a citi din ea. Dar visurile se îndeplinesc întotdeauna dacă crezi tare în ele, i-a spus mama, așa i-a spus și vraciul cel deștept. Doar să aștepte cu răbdare și să fie cuminte. Doar atat.
Când mașina prăfuită a intrat pe înserate între colibe, s-au strâns toți în jurul ei, cu mic cu mare, curioși să-l vadă pe albul cu cizme și pălărie care a coborât din ea. Alături de el era unul de-al lor, cu pielea neagră și părul scurt și creț, îmbrăcat în haine de om alb și care vorbea cu două limbi, cu limba lor și cu limba albului. Îi privea de sus pe toți și zicea că omul alb e de la guvern și că guvernul vrea să facă ceva pentru ei, să-i ajute și pentru asta trebuie să știe puțină carte și că acum, la început, guvernul o să aleagă din fiecare sat câte un copil să-l trimită la școala la oraș.