mă face să renunț, abținându-mă cu greu să nu
urlu.
-
Iubirea mea mică. Cât mă bucur că am revenit și
ești aici. Ești bine? Mă desprind din brațele ei și
îi cuprind chipul.
-
Ești... ești... tu? Trăsăturile chipului încep să se
evidențieze, devenind tot mai clare iar lacrimile
îmi curg din nou șiroaie pe obraji. Nu vreau să
fie doar un vis... nu vreau să dispară din nou... Îi
ating mâna caldă care îmi mângâie cu tandrețe
chipul și o strâng cu putere, parcă fiindu-mi
teamă să nu se evapore.
-
Eu sunt, micuțo. Am scăpat de Sith. Vom fi
bine. Îi mângâi trupul și mâinile parcă dorind să
mă conving că e reală și că nu trăim un vis.
-
DEMONII! SITH! Parcă smulsă din starea de
amorțeală, din transa morții în care m-am aflat
preț de câteva ore bune, tresar îngrozită în timp
ce îmi aduc aminte brusc tot ce s-a întâmplat.
Trebuie să fugim!