tragă o sperietură. Vreau să mă amuz pe seama ei. Așa
pățești dacă mă calci pe nervi.
E atât de liniște aici. Vântul care începe să adie de
nicăieri mătură frunzele uscate de pe poteca care duce în
școală. E ca o îndemnare. Trebuie să intru în școală. Dacă
e în pericol și are nevoie de ajutorul meu? Haide, Gaia!
Curaj! Pășesc, cu inima cât un purice, în școală, pașii mei
auzindu-se ca într-un ecou înfundat pe holul pustiu și
rece. E ciudat să văd școala pustie. Mă îndrept spre
scările de marmură care urcă la etaj, unde aveam clasa.
Niciun sunet. Ce e cu liniștea asta? Mă apropii de ușa
clasei noastre și trag ușor de paravanul subțire din
bambus și pânză de hârtie. Rămân nemișcată. Profesoara
stă cu fața la tablă și scrie neîntrerupt lecția. Colegii sunt
toți în băncile lor, scriind și ei. Ce se întâmplă? Cum e
posibil