încetul. Cu ce încearcă ea să mă convingă, ha! E atât de
proastă... tocmai asta vreau să fac, să ajung la Mike și să
plecăm de aici! Cotesc de două ori după câteva magazine
părăsite și niște clădiri, văzând cum în depărtare se ridică
școala noastră. Lumina bolnavă, care încearcă să se
strecoare prin ceața densă, face ca peisajul să îmbrace o
nuanță palidă, ștearsă. Nu mă mai sperie nimic acum...
furia care o simt în interiorul meu și bătăile inimi care
îmi însoțesc pașii sunt îndeajuns pentru a nu-mi mai păsa
de Valhala. Trebuie să îl găsesc pe Mike. Dacă nu e la
școală... merg mai departe. Tot am să-l găsesc. Îmi scot
telefonul din buzunar amintindu-mi că acum pot să-l sun
oricând vreau și încerc să apelez. Nimic... telefonul nu
scoate nici măcar un sunet. Nu merge? Desigur... ar fi
chiar absurd să meargă telefonul în Valhala. Nu-i nimic...
îl voi găsi. Îl simt... e de ajuns pentru a-l găsi.
Văd că nu mă asculți. Bine, fie! Faci ce vrei. Faci
pe deșteapta aici. Grr... O să-i spun lui Mike că-i încalci
cuvântul iar asta nu-l va mulțumi, cu siguranță. Dacă
vrei să faci rău, fie. Eu sunt aici doar să te projetez și
atât. Hmm... Școala! Ah, copiii posedați. O să o las să