năpădesc pe obraji făcându-mă, într-un final, să cad în
genunchi în fața picturii. E atât de dureros... dar trebuie
să continui... trebuie să termin. Îmi verific ceasul și
constat că se scurseseră deja orele. Mai puțin și ar trebui
să fiu gata pentru întâlnire. Îmi strâng totul, îmi șterg
lacrimile inspirând adânc, îmi curăț pensulele și mâinile
și mă grăbesc să ajung acasă. Terpinolul rămâne îmbibat
în piele, mirosul înțepător simțindu-se pregnant.
Intrată în duș, îmi spăl mâinile cu putere pentru a
scăpa de mirosul de terpinol. Nu vreau să știe... nu vreau
să afle... nu i-ar conveni. Mai am 10 minute la dispoziție.
Îmi aranjez părul într-un coc curat, îmbrac o rochie
neagră, elegantă care ajunge până la glezne. O rochie
simplă, cu spatele gol, care îmi îmbrățișează silueta
perfect. Cerceii cu perle și colierul care se asortează.
Rujul roșu intens care îmi dă o pată de culoare și
sandalele finuțe cu pietricele. Nu e stilul meu. Nu îmi
place să mă îmbrac așa, dar trebuie... într-o lume a
artiștilor, nu ai cum să fii altfel decât elegant. Îmi caut
cheile grăbită pentru a coborî, când aud ușa
apartamentului deschizându-se.
-
Iubito, ești gata?