Preludiul Sufletului In Tenebrele Valhalei | Page 437

Așa am să fac, promit! Eliberez medalionul din
palmă și îl pun la loc.
-

Grăbiți-vă! Vreți să mai stăm mult pe aici sau să
scăpăm odată de orașul ăsta infect?

-

Potolește-te, Laria! Micuța mea e rănită, merge
cât de repede poate. Avem destul timp să
ajungem.

-

Bine, Mike. Poate atunci ar fi bine să ne oprim.
O spun în timp ce în fața noastră răsare la
capătul pădurii, conacul lui Cloud. Ohh, uite, un
loc unde ne-am putea odihni.

Rămân mască în momentul în care văd un conac,
care-mi inspiră un aer de nesinguranță. Îmi pare atât de
cunoscut... locul acesta pare familiar.
-

Poate nu e cea mai bună idee. Nu crezi că ar
putea fi cineva care...

-

Mike, Mike, Mike! Sigur e părăsit. Cine ar sta
aici? Ne odihnim câteva ore și ne putem relua
drumul. Privesc în urma mea la Mike și Gaia
care se uită nehotărâți.

-

Nu știu ce să spun, Laria...

-

Bine. Voi rămâneți afară, eu intru.