Preludiul Sufletului In Tenebrele Valhalei | Seite 309

dorință arzătoare de a o vedea cum se ridică și îmi spune
că e bine. Nu știu... nu cred... că se va întâmpla acest
lucru. Mă cufund într-o mare de lacrimi care curg în
șiroaie fierbinți pe obraji. Zeci de gânduri și amintiri îmi
trec prin minte cu noi doi, momente în care eram foarte
fericiți, acele momente simple de la școală, momentele în
care ne tachinam... îmi trec ușor mâna prin părul ei
mătăsos și îi ofer un sărut părintește pe frunte. Nu mă pot
stăpâni din plâns și o cuprind cu brațele într-o îmbrățișare
caldă șoptindu-i la ureche că e bine. Gaia, micuța mea...
trebuia... să plecăm de aici... trebuia... să nu venim aici.
Nu-ți dau drumul din brațe... NU, NU, NU!
O răsuflare ușoară, caldă, care îmi atinge obrazul
mă face să tresar și să fiu mai atent la Gaia. Respiră iar
inima a început să-i bată. Un zâmbet larg de ușurare se
așează pe chipul meu și o strâng cu putere în brațe.
Micuța mea... micuța mea... trăiește. Trebuie să o duc
acasă. O iau în brațe și mă-ndrept spre casele noastre.
Avem ceva de mers prin pădure, sper să nu ne pierdem.
Micuța mea e bine... micuța mea trăiește!
Ușor, ușor îl desprind pe Gabriel din brațele mele
și-l las întins pe pământul rece. Cu lacrimi în ochi, îl