Preludiul Sufletului In Tenebrele Valhalei | Página 306

Nu mai vreaaaauuu!!!! Aaaaaaaaa!!!!! Urlu cu ultimele
puteri, întunericul acaparându-mi ființa.
Gaia se lasă cu toată greutatea în brațele mele,
slăbită de puteri. Coarnele încep să se retragă, la fel și
aripile, lăsând în urmă câteva urme de sânge și un urlet
de durere al micuței mele Gaia. Mă doare sufletul să o
văd prin ce trece. Încep să plâng disperat când realizez că
inima nu-i mai bate...o țin strâns în brațe iar lacrimile
coboară încet pe spatele ei acoperit de răni. Micuța mea...
te rog... nu muri... nu muri! O spun printre suspine și zeci
de lacrimi.
Unde poate fi netrebnica aia? Unde să se fi dus? Îi
simt prezența. Nu poate fi departe. Privesc văzduhul, mă
uit atent printre sutele de copaci. ACOLO! O sclipire
mică se unduiește la baza munților. Ea trebuie să fie. O
vom încheia odată și pentru totdeauna și apoi... trebuie
să mă întorc la micuța mea. Am atât de multe să o învăț.
Putem cuceri lumea în felul ăsta. Vom fi invincibili.
Planez, brusc, încolțind-o pe Isa cu aripile, lăsând-o fără
cale de scăpare.