Preludiul Sufletului In Tenebrele Valhalei | Page 290

Bine... atunci... închide ochii. Promit că voi încerca
să o fac să fie cât mai puțin dureros. Nu va dura mult, te
rog... rezistă, micuțo.
Sunt pregătită. De undeva din dreptul ușii se
materializează două sfere albăstrui luminoase. O durere
arzătoare îmi cuprinde inima. Știu... am mai simțit asta...
cândva... în pădure. AAAA! Durerea cumplită îmi
cuprinde tot corpul, îmi simt mușchii cum îmi zvâcnesc
și cum parcă ultimul strop de vlagă îmi este extirpat din
corp. Cedez. Picioarele nu mă mai ascultă și mă
prăbușesc la pământ. Durerile provocate de răni, acum
sunt o amintire plăcută față de durerea care mă răpune.
Printre ultimele clipiri parcă... parcă zăresc silueta care
stă în fața mea. Nu reușesc să ridic privirea pentru a-i
vedea chipul... trebuie să fie Gabriel... va avea grijă de
mine. Mă doare atât de tare... simt cum carnea de pe
spate mi se despică ușor, ca și cum s-ar rupe o pâine. Nu
reușesc să îmi ating rănile provocate, nu reușesc să mă
mișc. Rămân inertă așteptându-mi sfârșitul. Privesc
podeaua și stropii de sânge încep să o păteze. Reușesc cu
greu să îmi duc mâna la gură și o privesc îngrozită. E
plină de sânge. Sângerez... Ce se întâmplă cu mine? O