Preludiul Sufletului In Tenebrele Valhalei | Página 272

aproape că îi simt căldura corpului, dar... cum? Nu îl pot
vedea...
Shhh! Nu scoate niciun cuvânt. Nu te mișca și te
rog... să nu țipi.
Gândul îmi zboară înapoi către Gabriel, ca răspuns.
Ce este? De ce să țip? În câteva clipe privirea-mi alunecă
spre o creatură mare, albă care stă la câțiva metri de
mine. Pare a fi un cal... un cal frumos, alb, coama albă,
lungă, strălucitoare. De ce aș țipa văzând așa o
frumusețe? Nu mă pot clinti din loc, mi-aș dori să îl
ating, să-i ating coama, dar Gabriel mă ține strâns în loc.
Armăsarul alb face câțiva pași și se întoarce spre mine.
Din interiorul meu, cu o forță inimaginabil de puternică,
simt cum glasul vrea să se desprindă de pe buze și să
umple pădurea, dar nu apuc să schițez nimic, căci mâna
lui Gabriel îmi presează buzele cu forță. Armăsarul care
părea o minunăție... este un inorog... o creatură la fel de
inexistentă ca nimfele, dar... nu este așa cum auzi prin
poveștile spuse înainte de culcare. Nu este o creatură
pură, măiestoasă, este... o bestie. Cornul care îi iese din
frunte se răsucește ca două crengi uscate, putrezite,
acoperite de mușchi și mucegai. Ochii însângerați și