Preludiul Sufletului In Tenebrele Valhalei | Page 270

De data asta vocea mă ghidează pe o cărare diversă
de cea pe care am mers pentru prima oară. Aici nu mai
sunt spini, nu mai sunt copaci înfricoșători, sunt doar
copaci albi, albi ca laptele și cu scoarța fină. Rămân
fermecată pentru câteva clipe, privind în jur. Pădurea
parcă prinde viață. În față, totuși, nu pot vedea mare
lucru. Mă opresc.
Micuțo ce este? De ce te-ai oprit?
Eh? Ah... păi... data trecută nu m-ai condus pe
aici... pădurea asta este... atât de frumoasă.
Acesta este drumul spre casă, nu trebuie să îți faci
griji, dar ar fi mai bine să ne grăbim. Nu este chiar în
siguranță pe aici...
Cum adică? E atât de frumos aici... aș vrea să mai
stăm.
Micuțo... trebuie să plecăm, nu ești în siguranță, te
pot auzi.
Cine să mă audă?
Nu trebuie să știi...
Dacă nu îmi spui nu mă mișc de aici... te rog,
Gabriel.