Preludiul Sufletului In Tenebrele Valhalei | страница 213

urăsc!!! Îi leg aripile cu un descântesc care era folosit de
strămoșii noștri drept pedeapsă pentru cei care furau.
Scot funia împletită cu fir de aur și păr de inorog, o
îngenunchez în fața mea și încep să o lovesc cu
brutalitate. Față de un bici sau o funie normală, funia de
aur nu lasă semne vizibile, lovește și doare, dar nu lasă
urme. Singurele semne care îi vor rămâne sunt
mușcăturile mele și strânsorile brutale. O văd cum mai
are puțin și cedează. Nu pot să mint. Mă doare să o văd
așa... dar îmi dorește moartea și nu o pot ierta pentru
asta. Mă opresc în momentul în care întreg trupul îi
tremură. Nu se mai aude nimic decât un suspin firav.
Nu te mai vreau în viața mea. De acum... poți pleca
unde vezi cu ochii. Nu mai ești bine venită aici... și
îmbracă-te. Fii decentă măcar. Cu aceste ultime cuvinte,
părăsesc încăperea.
Simt că nu mai pot. Mă doare tot trupul. Nu-mi vine
să cred de ce a fost în stare să-mi facă. Mie? Singurul
moment din eternitatea pe care o trăiesc în care
dragostea mea pentru Gabriel se stinge. Te urăsc,
Gabriel! O spun în timp ce-mi strâng rochia sfâșiată de
pe jos. Atâta timp cât voi exista eu, mucoasa aia nu îți va