Preludiul Sufletului In Tenebrele Valhalei | Page 206

Nu văd absolut nimic în jurul meu, dar știu că sunt
încă în pădure. Cerul este acoperit de coroanele bogate
ale copacilor. Simt cum se scurge viața din mine, cu
fiecare pas cu care înaintez. Doare atât de tare... Spinii
ascuțiți continuă să-mi zgârie trupul până când rochița de
un roz pal se îmbibă cu sânge. Nu contează. Nu mai
contează nimic. Trebuie doar să ajung la Mike. Mai
pășesc câțiva metri iar în față se ridică o poartă imensă
din lemn roșu putrezit, în spatele ei ridicându-se câteva
cruci înalte de vreo 2-3 metri. Respir atât de greu încât
parcă fiecare gură de aer mă sufocă și mai mult. Vocea
melodioasă trece dincolo de poartă. Mă apropii și mă
opresc în fața ei. Sunt slăbită... Oare... oboseala e de
vină?
Haide micuțo, treci dincolo de poartă.
Nu... pot... Gabriel... mi-e, mi-e frică.
Nu mai contează. Ești destul de aproape.
O durere cumplită îmi străfulgeră trupul încât mă
face să cad în genunchi. Rămân inertă fără să mai pot
mișa nici măcar un mușchi și privesc cu disperare dincolo
de poartă. Nu e nimic. E liniște... dar...Aaaaaa!!!!
Încetează!!! Încerc să strig, dar buzele nu mi se dezlipesc.