Preludiul Sufletului In Tenebrele Valhalei | Page 118

bâjbâi pipăind peretele după un întrerupător, dar ceva se
încolăcește în jurul gleznei. Până să mai apuc să spun
ceva, mă simt smulsă cu putere și trântită la pământ.
Ceva mă trage în întuneric. Nu... Nu... te rog nu!!! Aju...
dar gura mi-a fost instantaneu astupată de o forță
inexplicabilă. Întuneric... nu mai văd absolut nimic.
Încerc să strig, dar nu se întâmplă nimic, ca și cum
corzile mele vocale au fost extirpate. Frica parcă a
devenit parte din existența mea acum... Deși știu că e
inutil încerc totuși să caut o lumină, o lumănare... orice.
Pielea mă furnică de parcă mi-ar fi amorțit tot corpul.
Ceva... se mișcă pe la picioarele mele... De undeva din
colțul îndepărtat al încăperii se aude un plânset înfundat...
mai e cineva cu mine aici? Nu pot vorbi pentru a întreba
cu voce tare... îmi fac curaj și mă îndrept spre locul de
unde vine acea voce. Se aude tot mai tare... Cum de nu
am observat pâna acum? O mică sclipire pâlpâie ușor
după un obiect sau ceva... Mă apropii... Spre surprinderea
mea pare a fi un copil. Un copil care stă ghemuit cu fața
la perete. Probabil ține o lumănare în mână, de acolo
trebuie să fie lumina slabă... Îi pun mâna pe umăr în
speranța că se va întoarce și va împărți cu mine comoara