Preludiul Sufletului In Tenebrele Valhalei | Page 104

panglici pe care nu pot să mă abțin să nu le ating. Sunt
atât de fine încât mi-e frică să nu le rup doar atingândule. Ajuns într-un final la capătul poteci, spre deosebire de
drumul întunecat pe care am bâjbâit, în fața mea se ridică
o superbă seră ce emană o lumină albă puternică. Oare de
ce mă aduce aici?
Ai ajuns cu bine... Ce mă bucur! Mulțumesc că ai
venit...
Da... bine! Să trecem peste asta. Spune-mi de ce
m-ai adus aici. Ce-mi arăți?
Îmi pare rău că... îți creez atât de mult...
discomfort... nu este intenția mea... dar... cred... că tu ești
singurul care mă poate înțelege. Uite... deschide sertarul
acela.
În jurul meu sunt o mulțime de flori, se vede
totuși că sera este îngrijită, oare cine se ocupă de asta?
Vocea îmi tot spune să deschid sertarul dintr-o măsuță
care se află în fața mea și pe care sunt așezate niște flori
pe care le dau la o parte. Deodată mă opresc și-ntreb
vocea: De ce faci toate astea?
Vreau... vreau să înțelegi mai bine ce se întâmplă
aici... vreau să vezi... te rog... să nu te sperii.