a.De când este studiată perspectiva?
Reproducerea realității a fost dintotdeauna o preocupare a artiștilor. Ei au găsit mai multe moduri de a reda perspectiva.
Artiștii egipteni folosesc o convenție de reprezentare în care personajele sunt înfățișate în unghiul cel mai reprezentativ (ochiul este văzut din poziție frontală, nasul din lateral, umerii sunt văzuți frontal, piciorul este văzut dintr-un punct lateral), iar personajele sunt mărite nu în funcție de distanță, ci în funcție de importanță, imaginea faraonului având cea mai mare dimensiune. Acest tip de reprezentare se numește perspectivă ierarhică.
În Evul Mediu, în picturile care decorau pereții bisericilor din Italia sau
din țările nordice se folosește o abordare asemănătoare cu perspectiva ierarhică, unde imaginea Fecioarei cu pruncul este mai mare decât a personajelor care o înconjoară.
În Renaștere, artiștii caută metode precise de calcul pentru a obține efectul de adâncime. Metoda creată se numește perspectivă liniară. Filippo Brunelleschi, Tommaso Masaccio, Piero della Francesca sau Paolo Uccello sunt artiștii care studiază și aplică perspectiva în lucrările lor, iar Leon Battista Alberti o teoretizează în tratatul său de pictură. Împreună găsesc soluția matematică la problema reprezentării obiectelor care se văd din ce în ce mai mici pe măsură ce se îndepărtează de privitor.
În baroc, tavanele se deschid și se înalță prin efecte numite trompe-l'&il.
În epoca modernă pictorii cubiști reprezintă obiectele simultan din unghiuri diferite. Ei creează naturi statice, peisaje sau portrete a căror perspectivă devine răsturnată, obiectele fiind privite din mai multe unghiuri în același timp pentru a le reprezenta așa cum știu ei că sunt, și nu așa cum se văd. Futurismul are și el o altă viziune asupra realității.