Cu toate acestea, israelienii nu au cedat mentalității
continue de asediu, nu au abandonat vreodată dorința lor
profundă de a face pace cu vecinii, nici dorința de a-și asuma
riscuri fără precedent pentru a realiza această pace - așa cum a
fost cazul, de exemplu, cu Egiptul, în 1979, și cu Iordania, în
1994, precum și prin retragerea unilaterală din Gaza, în 2005.
Fără îndoială, va veni și ziua unui acord cu palestinienii, atunci
când conducerea lor va accepta, în cele din urmă, realitatea
existenței Statului Israel – al cărui locuitori nu și-au pierdut
pofta de viață și nu s-au dat înapoi niciun pas de la hotărârea
lor de a construi o țară dinamică și democratică.
Această aventură de construire a unei națiunii nu are
precedent nicăieri în istorie.
S-a pornit de la un popor adus foarte aproape de distrugere
totală, urmare a politicilor genocidale ale Germaniei naziste
și a aliaților săi. A fost vorba de un popor despre care s-a
dovedit că nu a reușit deloc să influențeze o lume în mare
măsură indiferentă, pentru a opri sau măcar a încetini soluția
finală. În același timp, este vorba de un popor cu nu mai mult
de 600.000 de oameni, de toate vârstele și cât de poate de
diferiți, cu vecini arabi adesea ostili, sub ocupația britanicilor
nepăsători, într-o zonă cu teren arid, fără resurse naturale
semnificative în afară de capitalul uman aflat la acea vreme în
Palestina sub mandat britanic.
Faptul că steagul alb-albastru al Israelului independent
a putut fi implantat ferm în acest pământ, de care poporul
evreu este strâns legat, încă de pe vremea lui Avraam, la doar
trei ani după sfârșitul Holocaustului – și cu sprijinul unei
majorități decisive a membrilor ONU la acel moment
(33 de voturi pentru, 13 împotrivă și zece abțineri) – este
cu adevărat uimitor.
3