lor groaznice, după ce au petrecut ani în lagăre. Erau evreii
proveniți din țările arabe, ale căror persecuții, în țări precum
Irak, Libia sau Siria, nu se cunoșteau pe deplin la momentul
respectiv. Erau primii evrei care soseau din URSS, revenind
în patria lor ancestrală. Erau așa-numiții sabras – evrei născuți
pe teritoriul Israelului – ale căror familii au trăit de secole în
Palestina. Erau arabi, creștini și musulmani locali. Erau druzi,
ale căror practici religioase sunt ținute secret față de lumea
exterioară. Lista aceasta poate continua.
Am fost emoționat dincolo de cuvinte la vederea
Ierusalimului și a trăirii cu care evreii din toate mediile posibile
se rugau la Zidul Plângerii. Provenind dintr-o națiune care
era, în acea perioadă, profund divizată și demoralizată, am
văzut că tinerii israelieni de vârsta mea erau mândri de țara
lor, dornici să intre în armată și, în multe cazuri, hotărâți să
se ofere voluntari în unitățile militare de elită. Ei se simțeau
implicați personal în efortul de construire a statului evreu, la
peste 1.800 de ani după ce romanii au înecat în sânge revolta
lui Bar Kochba, ultima încercare evreiască de a fi suverani chiar
pe acest pământ.
„Israelienii, cu doar șapte decenii de
statalitate la activ, se numără printre cei mai
recenți practicanți ai politicii de stat.“
Puteți fi siguri, construirea unei națiuni reprezintă un
proces extraordinar de complex. În cazul Statului Israel, a
început pe fondul tensiunilor cu populația arabă locală, care
pretindea și ea drepturi asupra aceluiași pământ, și care a
respins în mod tragic propunerea ONU de a împărți teritoriul
în două state, unul arab și altul evreu; în același timp, lumea
7