rachetele Scud lansate din Irak traumatizau întreaga națiune,
în 1991. Faptul că acești evrei au continuat să urce la bordul
avioanelor cu destinația Tel-Aviv, în timp ce rachete atingeau
zone populate din Israel, spune multe despre condițiile în trăiau
acești oameni în țara unde s-au născut. De fapt, au fost două
ocazii când a trebuit să stau în adăposturi antiaeriene alături de
familii de evrei sovietici care tocmai sosiseră în Israel, în timpul
acelor atacuri cu rachete. Nici măcar o dată nu i-am auzit pe
aceștia punând sub semnul întrebării decizia de a începe o nouă
viață în statul evreu. De asemenea, putem înțelege multe lucruri
și despre Israel, dat fiind faptul că, în ciuda tuturor problemelor
de securitate extrem de urgente, a continuat primirea noilor
imigranți fără niciun moment de respiro.
Am călătorit în regiunea Gondar din Etiopia în anii 1980
și m-am întâlnit cu evreii de acolo, care așteptaseră de secole,
poate de milenii, să se întoarcă în Sion. Aceștia nu și-au pierdut
niciodată credința sau speranța revenirii. Într-adevăr, s-au
întors, datorită unor operațiuni extraordinare organizate de
Statul Israel. După cum a spus un lider afro-american la acea
vreme: „A fost pentru prima dată când africanii erau
transportați de pe continent nu în lanțuri, pentru sclavie, ci
cu avioane, spre libertate.“
Și cum aș putea să uit vreodată acel val de mândrie - mândria
evreilor - care m-a cuprins pe deplin în urmă cu 40 de ani, în
iulie 1976, la aflarea veștii uimitoare despre acțiunea îndrăzneață,
îndeplinită de Israel, pentru salvarea celor 106 ostatici evrei aflați
în mâinile unor teroriști arabi și germani în Entebbe, Uganda, la
peste 3.200 de kilometri depărtare de frontierele Israelului? Am
înțeles atunci mesajul inconfundabil: evreii aflați în pericol nu
vor mai fi niciodată singuri, fără speranță, și total dependenți de
alții în ceea ce privește siguranța lor.
5