Contribuţii la achiziţia şi structurarea cunoştinţelor în sisteme inteligente pentru diagnoza defectelor
Abordări aproximative privind alocarea şi încărcarea resurselor pentru SADU
M., 1986) şi problemele de optimizare (Lawler E.L. and Wood D.E.,
1966).
Studiul nostru privind sistemele a căror componente fizice sunt
abstractizate, în speţă echilibrarea încărcării maşinilor virtuale, se face
prin redistribuirea/realocarea resurselor, de la maşinile care nu prezintă o
încărcare peste un anumit prag către cele care necesită o putere mare de
calcul la un moment dat sau când situaţia o cere datorită supraîncărcării
(depăşirii pragului), minimizând timpul de răspuns şi menţinând totodată
stabilitatea întregului sistem, toate acestea, coroborate cu o redistribuire
cât mai uniformă a numărului de clienţi care accesează simultan aplicaţii
paralele identice.
Algoritmii de echilibrare a încărcării resursei au de obicei ca
referinţă un indice al încărcării, care oferă o măsură a volumului de
muncă prezent într-un nod, relativ la media globală, şi de asemenea,
anumite politici care reglementează acţiunile întreprinse din momentul
detectării unei încărcări echilibrate a resursei (Shivaratri N. G. et al.,
1992). Mai mult, indicele de încărcare este folosit pentru a detecta
prezenţa unei stări de dezechilibru în ceea ce priveşte încărcarea
resursei. Calitativ, o stare de dezechilibru privind încărcarea unei resurse
se produce atunci când indicele de încărcare al unui nod este mult mai
mare (sau mai mic) decât indicele altor noduri. Totodată, lungimea cozii
sarcinilor per resursă este în măsură să ne ofere un indice de încărcare
bun pe staţiile de lucru care îşi împart timpul de lucru, atunci când,
măsura performanţei este dată de timpul mediu de răspuns (Eager D. L.
et al., 1985) (Livny M. and Melman M., 1982). În cazul resurselor
multiple (procesor, memorie, disc, etc.), o măsură îmbunătăţită a
performanţei privind timpul de răspuns poate fi dată doar de ponderea pe
care o au resursele respective în modalitatea de apreciere a stării
funcţionale a sistemului (Ferrari D. and Zhou S., 1987), (Leinberger W.
et al, 2000).
Însă, cel mai dificil aspect al echilibrării încărcării îl reprezintă
alegerea algoritmului pe care trebuie să-l folosim, ţinând cont de faptul
că de-a lungul timpului s-au propus multe variante, fiecare cu scopul şi
destinaţia bine definite şi care de cele mai multe ori nu are aplicabilitate
generală.
Algoritmii de echilibrare a încărcării au ca principiu de funcţionare
o realocare a sarcinilor suplimentare de lucru ce depăşesc un anumit
prag în raport cu volumul total de muncă. Totodată trebuie să amintim
faptul că există două tipuri de algoritmi privind echilibrarea încărcării:
70