Apoi se rosteau ghicitori, zicale, proverbe, se cânta sau se rosteau balade, nestemate folclorice ce s-au
păstrat până în zilele noastre transmise în modul cel mai lesnicios pe această cale. În cadrul acesta
instituţionalizat, fetele erau integrate şi consacrate în colectivitatea femeilor, începând să-şi însuşească, cu
această ocazie, deprinderi practice şi spirituale.
În şezători se dezvăluiau aspectele şi înţelesurile ritualice ale sărbătorilor populare şi se învaţă
comportamentul individual.
În şezătorile ce aveau loc înaintea Crăciunului şi a Anului Nou, se învăţau şi se repetau colindele şi
urăturile şi se discuta în amănunt despre bună pregătire a acestor sărbători.
La un moment dat, lucrul înceta, participantele fiind servite cu diferite preparate de către gazdă, în
funcţie de starea să socială sau de posibilităţile sale materiale. Flăcăii, ştiind din timp locul de desfăşurare al
şezătorilor, cutreierau în grupuri însoţite de muzicanţi pe la toate casele unde aveau loc astfel de întruniri. De
multe ori ei se organizau de cu seară, repartizandu-se pe case, în aşa fel încât, către sfârşitul şezătorii, ei să
apară cu muzică pentru a înveseli atmosfera.
La intrarea acestora în casă, muncă era abandonată. Muzicanţii, buni cunoscători ai obiceiurilor locale,
îşi ocupau locurile prestabilite şi începeau să interpreteze melodii de joc. Fetele şi chiar femeile erau invitate la
joc de către flăcăi, unele dintre fete jucând acum pentru prima dată, iar cele mai tinere dintre ele învăţau paşii
de joc. Atmosfera creştea în veselie şi bună dispoziţie. Cu această ocazie jucau chiar şi bătrânii din vecini,
invitaţi la şezătoare. Aceştia, pentru a nu-i deranja pe cei tineri, se urcau şi dansau pe laviţele late şi masive ce
înconjurau pereţii. Aşa a apărut în Bucovina melodia de joc numită "Că pe laita" sau "Baba grasă". Jocul era
alternat cu multă dibăcie cu perioadele de pauză, când cei prezenţi erau serviţi cu mâncare şi băutură, şi cu cele
de lucru, când se spuneau glume şi snoave
Şezătorile, desfăşurate în toată plenitudinea lor până târziu, prin anii '60, se constituiau într-o adevărată
instituţie socială şi erau o formă de întrajutorare comunitară dar şi loc de petrecere plăcută a timpului în nopţile
lungi de iarnă, de derulare a unor obiceiuri şi de învăţare a deprinderilor de viaţă şi de muncă. Chiar dacă se
desfăşurau în perioada Postului Crăciunului, aspectul distractiv era tolerat deoarece în cadrul lor erau învăţate
colindele şi urăturile ce urmau să fie rostite în timpul sărbătorilor de iarnă.
Astfel am organizat şi noi, educatoarele grupei mari de la G. P.P. nr.27 Timișoara, o şezătore pentru a
promova datina și portul străbun, ducând mai departe obiceiurile şi tradiţiile româneşti cu prichindeii noştri de
5-6 anişori, care s-au bucurat nespus să cânte şi să joace.
9