nelipsite de la aceste datini, izvorul lor este nesecat pentru cel ce vrea să le cunoască și să le adune în mănunchi
pentru a le dărui din nou.
Un alt pas în promovarea tradițiilor locale a fost să delimităm în grădiniță un „ colț folcloric”, pe care l-
am amenajat împreună cu preșcolarii. Acețtia s-au alăturat efortului nostru și i-au rugat și pe părinți sau bunici
să le procure obiecte. Astfel am reușit să dotăm „ colțul folcloric cu o furcă de țesut și lână ”cu un costum
popular foarte vechi, cu costume populare în miniatură, cu vase din pământ specifice zonei oltenești – strachină,
ulcior, cană, farfurie, cu linguri și furculite din lemn. Unele dintre aceste obiecte le-am pus la îndemâna
copiilor, care le-au folosit în jocurile lor de creatie ( „ De-a bunica”, „ De-a nunta”), iar o parte din ele i-au
insirat pe acestia în realizarea unor lucrări artistico-plastice, străduindu-se să redea modelele decorative pe care
le-au văzut.
În activitățile de la grupă facem cunsocute copiilor tradițiile stramoșesti prin intermediul lecturilor dupa
imagini, convorbiri dar și prin serbarile pe care le desfășurăm cu copii cu prilejul diferitelor sărbători. Sezatorile
constituie un mijloc complex de educație, deoarece îi familiarizează pe copii cu unele elemente de folclor,
contribuind astfel la dezvoltarea dragostei pentru tradițiile populare, le dezvolta dragostea pentru frumos,
pentru armonie, le cultivă răbdarea, stapanirea de sine, spiritual de echipă. Datinile și obiceiurile populare ne
reprezintă și constituie o adevarată,, valută’’ a țării noastre, apreciată în lume, fapt care determină dorința de a
cunoaște frumusețea și naturalețea obiceiurilor, a folclorului autentic, a portului popular și a graiului local. De
asemenea au rolul de cunoaștere de către copii a specificului zonei și a frumuseților din jur. Pentru a sti cine
este, copilul trebuie să învețe cine a fost prin strămoșii săi, să-și cunoască rădăcinile adânc ânfipte în satul
românesc.
Orice serbare - şezătoare este o sărbătoare, atât pentru copii cât şi pentru dascălii lor, şi nu în ultimul
rând, pentru părinţii acestora. Pregătirea unei serbări este un excelent prilej de a pune în valoare datina și portul
străbun. Avem convingerea că tradiţiile nu s-au pierdut încă şi pot stimula cadrele didactice să organizeze şi să
participe la astfel de activităţi cu preşcolarii. Educatoarele pot realiza şezători frumoase, pline de tradiţie
românescă repartizând roluri potrivite fiecărui copil sau realizând decoruri minunate cu obiecte tradiţionale şi
costume originale. Astfel elevilor li se va stimula creativitatea, talentul, le va solicită imaginaţia şi inteligenţa.
Considerăm că organizarea unei şezători în grădiniţă sau în şcoală, poate fi şi un prilej de atragere şi
descoperire a talentului de mici actori a preşcolarilor, de continuitate a acestor obiceiuri şi tradiţii stăvechi:
după terminarea muncilor agricole, când lumea satelor intra într-o perioada de repaus relativ, dar mai ales după
Lăsatul Secului de Crăciun (15 noiembrie), începea sezonul şezătorilor. Şezătorile erau întâlniri comunitare cu
caracter lucrativ dar şi distractiv, lumea satelor îmbinând în mod plăcut lucrul cu distracţia. Erau locul în care se
învăţau deprinderi practice dar se derulau şi numeroase obiceiuri.
În Postul Crăciunului principala preocupare casnică era legată de industria textilă iar torsul cânepii, a
inului şi a lânii se făcea cu mai multă plăcere, cu mai mult spor şi în condiţii mult mai bune în cadrul unor
întâlniri comunitare.
Şezătorile puteau fi organizate ad-hoc, în zilele lucrătoare, la una sau mai multe case, şi erau de mai
multe feluri. Ele puteau să aibă un caracter de întrajutorare, când mai multe femei sau tinere participau la torsul
cânepii sau a lânii unei gospodine, operaţia repetându-se, apoi, la casă fiecărei participante sau puteau să fie
întâlniri în cadrul cărora fiecare participantă îşi torcea propriul material.
Şezătorile aveau loc în serile tuturor zilelor lucrătoare, locul de desfăşurare fiind anunţat din timp.
Gospodină în casă căreia avea loc întrunirea se pregătea cu băutură şi mâncare frugală, şi anunţă flăcăii, în
cazul în care aceştia nu se informau singuri de mersul şezătorilor. Casă era dereticată şi se pregăteau mai multe
laviţe sau scaune necesare torcătoarelor.
Odată cu lăsarea întunericului, femeile porneau cu furcă de tors către casă în care avea loc şezătoarea.
În cazul în care şezătoarea avea drept scop întrajutorarea, după sosirea tuturor invitatelor, acestora li se
distribuia în mod egal cantitatea pe care o aveau de tors în acea noapte. Când şezătoarea era doar un simplu
prilej de întrunire comunitară, fiecare îşi aducea de acasă ceea ce avea de tors.
Şezătorile se organizau nu numai pentru torsul fibrelor textile ci şi pentru scărmănatul lânii, scărmănatul
penelor etc. Niciodată în şezători nu se coseau cămăşi, această operaţie făcându-se în mod individual de către
fiecare gospodină sau tânăra faţă, în casă proprie.
După ce participantele îşi primeau "porţia", pentru crearea unei atmosfere plăcute, ele erau servite cu un
păhărel de ţuică îndulcită, de obicei, cu miere de albine. Şezătoarea odată începută, participantele făceau
schimb de informaţii referitoare la viaţă cotidiană din sat şi comentau evenimentele cele mai importante
petrecute în propria comunitate sau în localităţile învecinate.
8